Ioana Pârvulescu, „În țara Miticilor”

 -ebook

Perioada lecturii: 29 decembrie 2021 – 2 ianuarie 2022

Votul meu: 

 

 Despre Caragiale s-a scris atît de mult, încît toate cărările păreau bătute. Cu toate acestea, micul și fermecătorul volum al Ioanei Pârvulescu, În țara Miticilor, reușește să fie original prin premisa, dezvăluită încă din titlu, că lumea caragialiană, oricît ar semăna de mult cu cea a scriitorului și cu cea a noastră, nu este o oglindă fidelă a ei, deși cititorii se simt adesea tentați să ignore acest lucru. În cele șapte eseuri se face deci drumul invers, de la lumea reală la cea ficțională, punînd în evidență, pour une fois, deosebirile și nu asemănările între cele două lumi.

Pe de o parte, Caragiale a creat din frînturi de imagini și conversații auzite pe stradă, în cafenele, în tren, la cozi, un personaj colectiv, Mitică, care nu a putut fi imitat, „o stea care a murit, dar supraviețuiește obsesiv la nivelul „icoanelor“, și cu care ni se pare că ne întîlnim în ciuda faptului că „nu e decât un ecou din cosmosul literar”.

Pe de altă parte, nici România care transpare în operă nu îi e contemporană, chiar dacă e „România mofturilor contemporane lui. Și a moftangiilor aferenți.” E o lume compilată din gazetele vremii în care orice se întîmplă „trăiește doar o zi, orice temă are variațiuni, totul e „cronică“ sau „foileton“ sau „groaznică dramă“, sau adaptată după spectacolele la care se îngrămădeau contemporanii, „o Românie-teatru, o Românie grădină „Iunion“ căreia domnul Caragiale îi e și director, și sufleor”.

Că lumea descrisă diferă de cea reală se poate vedea și din comparația cu lumea atît de diferită din opera fiului său Mateiu, deși ambele au același model – România începutului de secol 20:

...lumea mateină este „cu metodă“ o contrazicere a lumii lui Caragiale-tatăl, o lume polemică, o Țară a Miticilor întoarsă pe dos: simplul devine complicat, banalul – insolit, momentul – istorie, râsul – umoare neagră, evidentul – taină, schița – nuvelă sau roman. Iar proza fiului dobândește solemnități poematice, face ape de mătase, are catifelări voluptuoase și fir de aur pe brocartul paginii. Vorba tatălui era numai irezistibilă comèdie. Iar simplitatea ei se atinge cu tot atâta greutate ca alambicările fiului.

Autorul însuși a făcut figură discordantă în epoca sa, fiind un singuratic, un izolat, atît prin firea sa egoistă și cinică într-o vreme în care oamenii erau mai altruiști și entuziaști ca niciodată, cît și prin obiceiul de a ilustra în opera sa defectele semenilor fără să le echilibreze printr-un personaj antitetic, printr-un ideal (cum face Eminescu în satirele sale, de exemplu), ba chiar părînd că se identifică cu ei, devenind el însuși personaj. Spun „părînd” pentru că, de fapt, oricare dintre noi ne putem regăsi acolo:

Poate că una dintre atracțiile Țării Miticilor e impersonalitatea ei de oglindă. Cum te apropii de ea, se însuflețește și te arată pe tine. Toți suntem acolo. De aceea fiecare vede altceva în ea.

Secretul actualității și a unicității lui Caragiale în literatura noastră, spune Ioana Pârvulescu constă exact în această capacitate a operei sale de a se adapta mereu la context:

Nu există un singur Caragiale și poate de aici provine dificultatea de a-i găsi cheia, o cheie care să descuie toate drumurile de acces ale scrierilor lui și să lege opera cu omul. Caragiale a îmbătrânit frumos. Omul a îmbătrânit frumos și opera lui a îmbătrânit frumos. Adică a dobândit, cu timpul, numai calități, pierzându-și, tot cu timpul, defectele inițiale.

De aceea, cea mai mare onoare care i se poate face, subliniază autoarea, este de a se recunoaște lumii caragialiene propriul spațiul artistic, asemănător poate cu realitatea noastră, dar și diferit de ea, de a nu confunda, ca va să zică, lumea lui și a noastră cu literatura lui:

Dacă ne-am întoarce azi în timp, la momentul Momentelor am fi foarte uimiți. Abia după ce am vedea realitatea ne-am da seama de ficțiune. Am descoperi, în alt sens decât azi, că I.L. Caragiale a fost un mare scriitor, așadar că a filtrat îndelung apele realității până să ajungă de la România la Țara Miticilor. Acesta este motivul pentru care am scris cartea dedicată lui și lor. Pentru a apăra creația de o confuzie cu realitatea care-l diminuează pe Caragiale și, de ce nu, pentru a apăra realitatea de confuzii.