Tuesday, 25 November 2014

Mihail Sebastian, "De două mii de ani"

– e-book


Perioada lecturii : 17-23 noiembrie 2014

Votul meu: 



Pe vremea gri a epocii ceaușiste, dar și în acele timpuri tulburi ce i-au urmat, numite pretențios și vag inexact „de după revoluție”, îmi temperam adesea exasperările evadînd într-un trecut idilic, pe care-l opuneam României contemporane, de ale cărei zdrențe morale mă rușinam perpetuu, și nu o dată m-am trezit evocînd în fața studenților mei glorioasa Românie interbelică, grînar al Europei, în care leul, valută forte, era a opta monedă europeană ca putere de cumpărare, în care efervescența culturală era în toi, în care polemizau Ionescu, Steinhardt, Cioran, Barbu, pe scurt, o epocă în care cuvîntul „român” era asociat automat cu politica unui Titulescu, cu arta unui Brâncuși, cu muzica unui Enescu și nu cu lebede furate pentru a fi mîncate sau cu cerșetori luînd cu asalt capitale europene. Două decenii de lumină, efemere poate, spuneam, dar în care țara noastră a arătat că se poate.

A trebuit să-mi pice în mînă Întoarcerea huliganului de Norman Manea pentru a pune pentru prima dată la îndoială veridicitatea acestei imagini serene. A trebuit să citesc De două mii de ani pentru ca ea să se prăbușească definitiv.


Despre Mihail Sebastian n-am știut multă vreme decît că era autorul unui roman, Accidentul, care nu mă impresionase în mod deosebit, și al unei piese de teatru, Jocul de-a vacanța, care-mi plăcuse. Habar n-aveam că a fost evreu și a fost un șoc să citesc în cartea lui Norman Manea că Nae Ionescu, în prefața la De două mii de ani, îi neagă scriitorului condiția de om, incompatibilă, în viziunea lui, cu condiția de evreu:
Ești tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.
Că această retorică incredibilă din partea unei mari personalități nu este o scăpare nefericită, aveam să descopăr citind integral articolul care a însoțit apariția romanului, căci Mihail Sebastian a refuzat să-l cenzureze, și pe bună dreptate. În eseul Cum am devenit huligan, scris pentru a răspunde valului de acuzații de exhibiționism intelectual vînturate prin presa timpului nu împotriva lui Nae Ionescu (al cărui articol era considerat „o caldă și vibrantă pledoarie antisemită”) ci împotriva lui Mihail Sebastian însuși, fiindcă îndrăznise să se complacă în victimă, autorul enumeră trei motive care l-au determinat să nu retragă prefața: a fost scrisă la solicitarea sa, i se părea de neconceput să-l cenzureze pe Nae Ionescu, and last but not least, publicarea ei era mult mai puțin dureroasă decît faptul că a putut fi gîndită:
Vedeți, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefață apare, ci că o asemenea prefață poate fi scrisă. I-am spus-o cu sinceritate profesorului și îmi iau libertatea să repet aici: dacă prefața am fi cunoscut-o numai noi doi, el și cu mine, dacă paginile ei ar fi rămas numai în mâinile noastre, dacă am fi ars-o, dacă am fi îngropat-o, ea n-ar fi fost o mai mică durere.
Publicarea devine astfel o rafinată formă de răzbunare, căci nimeni, după lectura ei, nu-l va mai putea identifica pe Nae Ionescu cu figura pitorească și nonconformistă care popula peisajul interbelic al imaginației mele, dar nu numai.

Romanul în sine sparge genunchii de lut ai mai multor idoli, care se prăbușesc odată cu gloria unei epoci. Stiam desigur, ca toată lumea, că mulți monștri sacri ai intelectualității române au cochetat cu legionarismul, dar tratam această informație cu indulgență, ca pe o curiozitate și o scăpare justificată parțial de tinerețe și de spiritul unor vremuri tulburi, în care intelighenția românească simțise nevoia să-și canalizeze enegiile în sluja unui ideal, și ce era teoretic mai frumos decît să contribui la crearea unei Românii „ca soarele sfînt de pe cer”? Mai mult, aveam impresia că alunecarea spre extremism se făcuse prin jurul anilor 40, deci după deceniile mele de înflorire culturală. Greșit, foarte greșit, căci violențele antisemite sînt acceptate tacit de marile noastre nume încă din 1924, așa cum o revelează cîteva episoade de o cruzime cu atît mai neașteptată cu cît sînt inspirate din realitate: reacția de indiferență iritată a lui Ghiță Blidaru/ Nae Ionescu atunci cînd naratorul evreu i se plînge că nu este lăsat de către studenții români să-i audieze cursurile: „Ei, și ce vrei să-ți fac eu?”, credința sinceră a lui Mircea Vieru/ Camil Petrescu că eliminarea cîtorva sute de mii de evrei ar fi benefică pentru țară și încurajarea exaltată spre violență a lui Stefan Pârlea/ Emil Cioran, pentru care pînă și antisemitismul e scuzabil dacă împinge România spre un destin eroic:
Orice faptă violentă este o faptă bună. Că „jos jidanii” e o dobitocie, de acord! Dar ce importanță are asta? Totul este să poți zgudui ceva în țară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate – dar sfârșește sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruțe nimic.
Evenimentele narate se opresc în 1934. Va trebui să citesc Jurnalul lui Sebastian ca să aflu continuarea. Între timp, încerc să adopt atitudinea obiectivă a autorului, care se ferește să condamne decisiv generația sa și mai ales pe “directorul ei de conștiință”, mentorul său spiritual, Nae Ionescu. Si mă gîndesc că poate are dreptate și că e poate nedrept să judecăm a posteriori mentalitatea epocii fără să-i luăm în calcul contextul socio-politic care a determinat atîtea nume ilustre să îmbrățiseze orb o cauză ale cărei consecințe sinistre i-ar fi oripilat dacă le-ar fi prevăzut. Dar mă întorc și mă întreb – este naivitatea o circumstanță atenuantă în contextul atîtor exemple edificatoare ale istoriei? La urma urmelor, naratorul  într-un dialog profetic și imaginar cu Stefan Pîrlea, îi intuise urmările:
I-aș putea spune că o metaforă nu ajunge totuși pentru un măcel. Că dispoziția platonică de a muri nu egalează hotărârea foarte serioasă de a omorî. Că n-a existat de-a lungul vremurilor nici o mare porcărie istorică pentru care să nu se poată găsi un tot atât de mare simbol, spre a o acoperi.
Am vorbit pe larg despre conflictul moral din De două mii de ani, dar romanul nu este numai un document de epocă, o mărturie a complexității problemei evreiesti în spațiul cultural și politic românesc interbelic. El este totodată o creație literară de certă valoare, revelînd idealurile estetice ale generației de la Criterion, bazate pe existențialism și subiectivism. Mai mult decît atît, dincolo de tragismul unui popor, cartea vorbește și despre tragismul unei categorii sociale: intelectualii cu incapacitatea lor de a-și depăși condiția, și consecințele tragice ori de cîte ori încearcă s-o facă, implicîndu-se nefericit în contexte politice prozaice și efemere.
Nu cred că vreun intelectual a făcut vreodată ceva decisiv în istoria oamenilor, atunci când a fost vorba nu de valoarea unei culturi, ci de salvarea speciei pur și simplu. Ar trebui să recitesc din punctul ăsta de vedere istoria: m-aș mira să n-am dreptate. Ce să faci cu aceste plante de apartament, incapabile să suporte aerul tare?

2 comments:

  1. Am citit Jurnalul lui Sebastian. Mi-au plăcut și Accidentul, și Jocul de-a vacanța, dar Jurnalul e altceva. E cutremurător. Intră în seria cărților pe care aș vrea să le recitesc cu mintea de acum...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Absolut de acord. Il citesc acum, corectie, îl devorez!

      Delete