Dan Lungu, "Raiul găinilor: fals roman de zvonuri şi mistere"

– Polirom, 2012

Citită de pe 16 pe 19 aprilie 2013

Votul meu:

Tot înainte! Că înainte era mai bine…

Într-un oraş oarecare - să zicem din Moldova, pe o stradă oarecare - să zicem strada Salcîmilor, care a avut şi ea cîndva Cuţarida ei, acoperită acum de falnica vilă a Colonelului, o mînă de pensionari se adună seară de seară nu în poiana lui Iocan ci la... Tractorul şifonat, unde discută de zor politică şi se amuza povestind tot felul de întîmplări ciudate, "zvonuri şi mistere" dintr-o Românie care numai pentru găini pare ruptă din rai...

Ca şi în "Sînt o babă comunistă", lumea prezentată e una buimacă şi umilă, care nu prea ştie ce să facă dintr-un prezent la fel de lipsit de sens ca şi trecutul ceauşist. Cu toate acestea, oamenii nu-şi permit (sau nu ştiu) să-şi plîngă de milă, iar hazul de necaz e încă o dată ridicat la rang de filosofie naţională.

Lumea pitorească şi plină de vervă a acestui mini-roman e prezentată în zece capitole ale căror titluri, rezumîndu-şi succint şi sadovenian conţinutul, parodiază fie romane celebre ("...dna Vera Socoliuc se pregăteşte cu tot dichisul să bolească"), fie gogoşi tabloide ("...dra Veronica Geambaşu devine posesoarea unui embrion nelegitim..."), fie preiau ironic metafore îndoielnice ale societăţii actuale ("...Mitu, fraierul tranziţiei, se căsătoreşte cu Luminiţa, mireasa şomerilor") sau evocări nostalgice ale societăţii trecute ("...despre frumuseţea vieţii din anii comunismului...") etc. etc. etc.

Micro-universul periferiei, cu micile ei invidii, cu bîrfele, umorul, evenimentele minore amplificate din nevoia de senzaţional e creionat de o mînă sigură, care ştie să potenţeze şarja, ironia şi umorul atît în construcţia de caractere cît şi în oralitatea stilului.

Desigur, personajul principal este unul colectiv - mahalaua, iar caracteristicile ei principale sînt întrupate rînd pe rînd de ţaţa Milica, de mitomanul Mitu, de profetesa nebună Hleanda, de venetica Vera, de Ancuţa modernă - cîrciumarul Ticu Zidaru, sau de visătorul hen-to-be Relu Covalciuc.

Cît priveşte stilul, în descendenţa lui Caragiale şi a lui Eugen Barbu sînt exploatate nenumărate resurse ale oralităţii: parodierea limbajului de lemn comunist ("şedinţele de demascare") sau a celui la fel de lemnos al tranziţiei ("Te privatizezi, Relule, zic bine băieţii, bagi rîma la export"), înjurături duioase ("'tu-l în aripă") sau mai puţin ("Mă piş în gura celui care nu crede"), rectificări ironice ("domnul Traian, pe atunci tovarăş"), amestecul de registre: religios şi propagandistic ("Căiţi-vă, oameni buni! Lăsaţi rachiul şi vinul, lăsaţi preacurvia şi minciuna (...), mergeţi la şcoală (...), consumaţi peşte oceanic..."), comparaţii prozaic indecente ("Braţele ei cărnoase (...) ca o pereche de şobolani graşi în rut"), enumeraţii cu final neaşteptat ("fruntea înaltă, părul ca păcura, gropiţele din obraji şi dinţii stricaţi"), eufemisme ("are platfus la creier", "nu-i ozonată la altitudine"), cuvinte-valiză ("săptăluna") şi multe altele.


Într-un cuvînt, o altă operă interesantă a unui scriitor care (poate fiindcă e dublat de sociolog) înţelege ca nimeni altul România şi românismele, proiectîndu-le în universalitate:

„Strada Salcîmilor devine, sub pana alertă şi incisivă a lui Dan Lungu, o crudă cutie de rezonanţă a istoriei şi a realităţii româneşti. În această lume simplă, unde realitatea nu ajunge decît amuţită şi deformată, visul este derizoriu, nimicul cotidian travestit in zvonuri. Iar rîsul, ironia, ca întotdeauna, aici şi pretutindeni, exorcizează frustrările.” (La Quinzaine Littéraire)