Mircea Cărtărescu, "Baroane!"

– Humanitas, 2005 ISBN 973-50-1082-8

Perioada lecturii: 14-22 decembrie 2014

Votul meu:

A fost un interesant exerciţiu de rememorare nostalgică lectura acestei cărţi, care adună cîteva dintre editorialele publicate de Cărtărescu între 2004 şi 2005 în Jurnalul naţional. Zic nostalgică, pentru că se suprapune mai mult sau mai puţin peste ultimul meu an petrecut în România, an agitat nu numai din cauză de controale medicale, vize, vînzare de casă, sortat lucruri (ce iau, ce las, ce vînd, ce arunc – he, he,  o întreagă poveste), ci şi din cauza alegerilor (eram pe picior de plecare dar nu mă puteam convinge să nu-mi pese, şi comentam cu indignare – cum o fac şi azi, spre nedumerirea prietenilor mei – rezultatele primului tur al prezidenţialelor, care păreau să sugereze că Năstase va cîştiga în turul doi).

Tocmai pentru că am încercat să leg lectura cît mai precis de amintirile mele, m-am uitat la sfîrşitul fiecărui articol ca să văd cînd a fost scris. Uneori am reuşit sa-mi fixez reperele temporale, alteori nu – pe de o parte pentru că memoria mea nu-i una excepţională (asta ca să mă exprim eufemistic!), iar pe de altă parte pentru că (şi asta-i soarta jurnalismului, din păcate, oricît de briliant ar fi el) evenimente care atunci păreau importante şi-au pierdut relevanţa în timp.

Rămîn totuşi (că de, jurnalistul e Cărtărescu, nu C.T. Popescu J) destule consideraţii care sar din efemer: cîte un memorabil cuvînt-valiză, ca „pragmatie” (sugerat, spune scriitorul, de un prieten), cîte o expresie sugestivă prin plasticitatea ei, ca „manelişti culturali”, cîte o comparaţie inspirată, ca „Iliescu şi Năstase, noii Paşadia şi Pirgu ai unei Curţi noi”, sau cîte o caracterizare fulgurantă: „Politica noastră se face cu chipuri, nu cu idei. Trage-ţi o cravată, o faţă hotărîtă şi (dacă-ţi permite zestrea genetică) o pereche de ochi albaştri, şi vei urca în topul preferinţelor cu viteza unei nave cosmice.”

De asemenea, cîteva articole rezistă timpului în integralitatea lor (vreau să spun că ar merita citite chiar dacă nu aveţi răbdare să citiţi tot volumul):

• „Etatizarea lui Eminescu” – în care se deplînge obiceiul nostru de a ne îngropa valorile în clişee grosolane, proferate zgomotos an de an cu ocazia unor sărbătoriri pompos nesemnificative şi uitate apoi complet pînă la următoarea aniversare:

Eminescu a fost sacrificat ca poet şi batjocorit ca om de cei care, timp de patruzeci de ani, l-au transformat, cu un cinism nemaivăzut (pe el, omul durerii, omul unei dragoste nefericite, omul care căuta doar în sinea lui adevărul personal, omul unei îngrozitoare agonii fizice şi morale care l-a dus spre mormînt la jumătatea vieţii), într-un Ceauşescu al poeziei româneşti.

• „Cum votează bătrînii” – un emoţionant apel la înţelegere fată de o generaţie căreia tinerii îi reprosează o mare parte din relele actuale, uitînd că infirmitatea ei morală îşi are explicaţia mai ales în teroarea pe care a locuit-o neîncetat de la război încoace:

Victime ale trecutului, ei au devenit şi victime (cele mai evidente prin sărăcia lor extremă) ale prezentului nostru în tranziţie. Votul lor este o povară istorică a propriului nostru trecut (exploatată cu abilitate de forţe politice retrograde). Chiar dacă are consecinţe catastrofale pentru noi toţi, el nu le poate fi reproşat, cum nu poţi reproşa că nu vede unui om rămas orb de pe urma unui tragic accident.

• „O vină istorică” – ultimul articol al volumului, este o tăioasă chemare la ordine a celor care continuă să nege antisemitismul românesc (tocmai am terminat Jurnalul lui Mihail Sebastian aşa că ştiu bine despre ce vorbeşte) în ciuda dovezilor copleşitoare, şi un îndemn la asumarea cu demnitate a acestei vini istorice:  

Fraza faimoasă a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, „românii au fost cel mai antisemit popor din Europa”, afirmaţia ei că pînă şi naziştii germani erau indignaţi de sălbăticia măsurilor luate de români împotriva evreilor, încep să nu ni se mai pară atît de nedrepte. Încetul cu încetul, ni se arată fapte pe care e groaznic să le priveşti în faţă: sutele de victime ale pogromului de la Iasi, alte sute de victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agăţaţi în cîrligele măcelariilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate în vagoane de transport. Întîrzierea cu decenii a acordării cetăţeniei evreilor, legi antievreieşti mai dure ca oriunde, o multime de organizaţii antisemite, de guverne antisemite, de personalităţi antisemite. O anticipare cu cîteva decenii a „soluţiei finale”, în scrierile unui doctrinar. Un poet naţional antisemit. Un guru universitar antisemit. Discipolii săi, deveniţi mai tîrziu personalităţi mondiale – făcîndu-şi din antisemitism o profesiune de credinţă.

Si uite-aşa se profilează familiarul portret al românului, deloc diferit de cel schiţat de un Lucian Boia sau de o Alina Mungiu-Pippidi, acel românaş nu chiar abject dar nici sublim, nu chiar ridicol, dar nici demn, care o să se indigneze ori de cîte ori o să i se pară că abisul se holbează la el. Nu atît din nelinişte metafizică, fiţi fără grijă, cît din suspiciunea că o să descopere abisul cu ce se ocupă el în privat.