Alexandr Soljenițîn, "Arhipelagul Gulag 1918-1956", vol. al II-lea

traducere și note de Ion Covaci – ebook

Perioada lecturii: 8 februarie - 3 aprilie 2016

Votul meu:

Termin cu inima strînsă și volumul al II-lea al Arhipelagului Gulag, în care Alexandr Soljenițîn, enumerînd metodele „exterminării prin muncă” folosite de sistemul comunist sovietic, descrie totodată încă alte metode care fac dovada infinitei inventivități umane în a face rău. Apropo, știați că celebra deviză „Cine nu muncește nu greșește” aparține marelui gînditor Lenin? În orice caz, adevărul ei a fost cu prisosință verificat în lagăr, unde munca însemna moarte sigură, din cauza unor condiții atît de infernale încît făceau să pălească orice comparație, fie ea cu realitatea, de exemplu destinul iobagilor, fie cu ficțiunea, de exemplu Amintiri din Casa morților a lui Dostoievski.

Că viața „zekilor” (cum erau numiți deținuții) era infinit mai grea și mai lipsită de drepturi decît a iobagilor, ale căror lucruri nu erau aproape niciodată confiscate de boier și care nu sufereau de foame („Iobagii erau robi, dar erau sătui.”), este aproape un truism. Dacă iobagii erau despărțiți uneori de familii toată lumea se indigna, iar proprietarii erau înfierați de opinia publică. În Arhipelag familiilor nu le era niciodată permis să rămînă împreună. Pe de altă parte, ocnașii lui Dostoievski aveau pîine la discreție, mese copioase de Crăciun, iar la Sahalin deținuții mineri și „drumarii" primeau rații suplimentare (1,5 kg pîine si 400 g de carne pe zi) în lunile cele mai dure ca regim de muncă, în timp ce, treizeci de ani mai tîrziu, prizonierii vor primi uneori numai 100 g de pîine umedă și plină de impurități pe zi, iar „șapte sute de grame de asemenea pîine vor fi socotite o rație de invidiat, „pentru fruntași"

Că tot am amintit de Lenin, știați că el este acela care a cerut crearea lagărelor de concentrare sovietice în 1918, folosind pentru prima dată această sintagmă (pînă atunci utilizată doar cu referire la prizonierii de război) pentru cetățenii propriei țări? Vizionarul Lenin!

Bazele Arhipelagului s-au pus în insulele Solovki, în fosta Mînăstire Solovki, ai cărei monahi au fost alungați. Aici și-a sfîrșit zilele, împușcat, nobilul Gheorghi Osorghin, născut și trăit în Franța, dar venit în Rusia cu toată familia din dragoste de patrie, și trimis imediat de patria recunoscătoare la închisoare. Pentru că orice manifestare religioasă era aici interzisă, profitînd de faptul că lucra la infirmerie, el se strecoară pe furiș la slujba de Paști, ducîndu-i episcopului mantia și Sfintele Daruri. Pentru acest gest este condamnat la moarte, dar roagă să-i fie amînată execuția pînă după plecarea soției care venise în vizită și căreia îi ascunde adevărul; la plecare îi dă să ducă acasă lucrurile sale cele mai de preț – hainele călduroase.

Și iată ce înseamnă ținuta pe care anatema aruncată asupra aristocrației ne face s-o uităm—pe noi, cei ce scîncim la fiece mărunt ghinion, la fiece înțepătură: să petreci trei zile și trei nopți cu soția, dar să n-o lași să simtă nimic. Nici o aluzie, în nici o frază! Să nu ți se frîngă, nici măcar pentru o clipă, glasul! Să nu ți se împăienjenească ochii!

Dacă se poate spune că soarta lui Osorghin, deși tragică, era poate inevitabilă din cauza condiției sale sociale de nobil, cum se poate justifica soarta atîtor oameni cu „origine sănătoasă” dar purtători de condamnări absurde în baza faimosului articolul 58 care reunea „politicii”? De exemplu, alineatul 1 al articolului 58, „trădare de patrie", a fost aplicat nu numai tuturor foștilor prizonieri de război (așa le trebuie dac-au îndrăznit să se lase prinși), ci și persoanelor care nu s-au evacuat în regiunile ocupate de nemți: un profesor care ceruse, pentru a părăsi Leningradul, trei locuri în avion, pentru el, soție, și cumnata bolnavă și dîndu-i-se numai două a lăsat femeile să plece, a primit 10 ani sub acuzația că l-a așteptat pe inamic.

Dar nu toate alineatele articolului 58 erau accesibile oricui – cum să-ți trădezi patria dacă nu ești soldat (alineatul 1-b), cum să te înhăitezi cu burghezia mondială (alineatului 4) dacă locuiești, sa zicem, la Hantî-Mansiisk, sau să sabotezi industria și transporturile de stat (alineatul 7) cînd ești frizer? Pentru toți aceștia s-a găsit soluția: atotcuprinzătorul alineat 10, „agitație antisovietică”, acompaniat de la fel de accesibilul alineat 12 – „nedenunțarea”. Iar dacă vi s-a părut absurdă și oarecum neverosimilă condamnarea lui Petrini la trei ani pentru cuvîntul „ordonanță”, ce spuneți de cei zece ani pe care i-a luat și vînzătoarea grăbită care a notat pe poza lui Stalin de pe o pagină de ziar  numărul bucăților de săpun primite de la un furnizor, și tractoristul care și-a pus un afiș electoral într-unul dintre bocanci, ca să-i țină de cald, și bătrînul paznic reumatic care a cărat în cîrcă, legat cu o curea, un bust voluminos si greu al lui Stalin, și cîți alții...

Uneori nici nu era nevoie de încadrare: o femeie  a întrebat consternată la o ședință de partid de ce i s-a dat voie lui Troțki să părăsească Uniunea Sovietică după atîtea crime. „Pentru această întrebare absurdă a primit pe merit (și a ispășit) trei termene de condamnare la rînd. (Deși nici un anchetator și nici un procuror nu i-a putut explica în ce consta vina ei.)” 

Nici copiii nu scăpau de vigilența comunistă. Încă din 1935, Stalin decretează că toți copiii de doisprezece ani (cît avea și iubita lui fiică atunci!) să fie judecați și condamnați după tariful maxim al codului penal. Opt ani a primit copilul care și-a umplut un (unul singur!) buzunar cu cartofi, cinci ani cel care a cules zece castraveți de pe tarlaua colhozului, și numai trei ani o fetiță de 14 ani, care culesese de pe drum o șuviță de grîu scursă dintr-un camion (i s-au dat circumstanțe atenuante pentru că nu a luat-o din hambar!).

Cît despre articolul 58, acesta nu avea limită de vîrstă (recordul condamnărilor în baza lui a fost deținut de un băiețel de 6 ani). Așa sînt condamnați niște puști care bătîndu-se într-un club de colhoz au agățat cu spatele un afiș de propagandă, smulgîndu-1. Un școlar ciuvaș de șaisprezece ani care a făcut o greșeală scriind—în limba rusă, care nu era limba lui maternă—o lozincă pentru gazeta de perete, a încasat 5 ani. O fată de clasa a opta care, asistînd la arestarea tatălui ei și-a amintit că a aruncat în sobă un cuplet și a vrut să-l distrugă, este surprinsă de milițian si condamnată la 5 ani pentru că scrisese că-și dorea  (era în timpul războiului) să cadă o bombă peste școală ca să nu mai „tocească”.

Arată-te, țară care ți-ai iubit copiii așa cum i-am iubit noi pe ai noștri! (...)

...acești amari cetățeni, care încă nu erau cetățeni ai propriei lor țări, dar ajunseseră cetățeni ai Arhipelagului. Atît de precoce și de straniu și-au atins majoratul—trecînd pragul pușcăriei.

Am amintit doar cîteva aspecte din cutremurătorul volum, alese aproape la întîmplare, fiindcă, pentru a le acoperi pe toate mi-ar trebui tot atîtea pagini cîte numără el. Dar cine, dintre cei care l-au citit, va uita vreodată, printre altele, că lagărul a transformat-o chiar și mamă într-o mamka în stare să-și zdrobească pruncul de ciment, fără remușcări? Cine va putea uita societatea aceea a Gulagului cu clase stranii, de la zekul simplu, la „chiștoci” (copiii!), ciripitori (numiți cu un cuvînt la fel de insultătot în limba rusă: seksoti) oploșiți (cei care reușeau să se sustragă muncilor grele), peste toți tronînd „grangurii de lagăr” a căror denumire nu mai are nevoie de explicații suplimentare?

Si ca să închei în același ton, cine va putea uita „toată floarea cea vestită” a intelectualității rusești, anihilată și fizic și psihic cu acea lipsă de respect pentru cultură care s-a dovedit că este apanajul orînduielilor socialiste/ comuniste de pretutindeni? Cum spune Soljenițîn însuși:

Trebuie să n-ai nici o urmă de dragoste de țară, să fii complet străin de ființa ei, pentru a împușca mîndria națiunii, oameni care concentrează în personalitatea lor cunoștințele, energia și talentul unui întreg popor!