Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”

– editura Polirom 2011

Perioada lecturii 11 - 24 octombrie 2017

Votul meu :

 Într-un interviu al Alinei Purcaru (pe care-l puteți citi integral aici), Lucian Dan Teodorovici îsi justifică inspirat alegerea subiectului romanului Matei Brunul cu un citat din Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Din acest punct de vedere, dar nu numai,  sînt de acord cu el și  nu cu cei care cred că spațiul literar postrevoluționar a devenit suprasaturat de opere despre comunism. Oricît s-ar scrie, nu este și  nu va fi niciodată destul: ca și  holocaustul, comunismul nu i-a mutilat numai pe cei care i-au căzut victime în mod direct: dat fiind că, așa cum bine spunea John Donne, nici un om nu este o insulă, toți am fost, în mai mică sau mai mare măsură, victime și  călăi, torționari și  deținuți, judecători și  inculpați. A uita e calea cea mai ușoară de a ne absolvi de vina indiferenței, a mimetismului, a naivității, a cruzimii sau a trădării, este o cale pe de o parte lașă de a ne proteja de adevărurile inconfortabile pe de altă parte o cale periculoasă de a lăsa posibilitatea ca aceste grozavii să se repete.

Albert Speer, „În umbra lui Hitler”

 (Erinnerungen), vol 1 și 2, editura Nemira, 1997. Traducere din limba germană de Ion Nastasia și Șerban Nastasia

Perioada lecturii: 18 octombrie 2017

Votul meu:

Un nazist cu față umană

Mi-aduc aminte că, pe vremea lui Ceaușescu, nu erau puțini aceia care nu-l considerau pe marele cîrmaci responsabil pentru existența lor umilă, fiind convinși pe de o parte că nu e la curent cu suferințele îndurate de popor și pe de alta că e dus de nas de nevastă-sa, care ar fi adevărata sursă a tuturor relelor. Fără îndoială că această credință naivă a exploatat-o Iliescu atunci cînd le-a promis, în 1990, celor care-au mîncat salam cu soia, un comunism adevărat, un comunism cu față umană. Pentru că, desigur, nu comunismul era de vină pentru suferințele lor, ci aceia care l-au pus prost în practică.

Cam aceeași idee apare în cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, care încearcă (si mi-e și frică să mă gîndesc în ce măsură reușește pentru unii cititori), cu o  subtilitate psihologică în același timp impresionantă și alarmantă, să ne convingă că autorul a fost de fapt un nazist cu față umană, că faptele sale au avut circumstanțe atenuante dat fiind că viziunea lui Hitler ar fi fost grandioasă, dacă nu l-ar fi pierdut anturajul format din oameni mediocri (cu o singură excepție notabilă, Speer însuși), anturaj care i-a încurajat obsesiile și în cele din urmă deformat viziunea.

Arthur Schnitzler, "Dream Story"

 – e-book

Read from October 5^th to 11^th 2017

My rating:

In 1933, Joseph Goebbels orchestrated a Fahrenheit 451 avant la lettre, by putting on fire, in some major cities of Germany, all those books that Hitler had identified as "Jewish filth", for they were written by nonentities such as Einstein, Marx, Kafka, Freud, Stefan Zweig and Arthur Schnitzler. The last one is the least known among them and it is a pity, because his work was fresh and daring both in ideas and style for his time (the beginning of the 20^th century).

Indeed, on one hand he did not hesitate to approach controversial themes like sexuality, nudity, or anti-Semitism and because of a play that would become one of his most famous, Reigen (better known under its French name, La ronde), he was labelled as a pornographer; on the other hand, he introduced the psychological analysis and the stream of consciousness to the German reader (he corresponded with Freud, exchanging information about the subconscious and the significance of dreams).

Françoise Sagan, « Bonjour, tristesse »

 – e-book

Lu du 28 septembre au 5 octobre 2017

Mon vote :

Je regrette un peu, moi aussi, comme tant d’autres lecteurs matures, de ne pas avoir lu Bonjour, tristesse dans ma jeunesse, bien que je me disculpe un peu en blâmant le régime communiste de ces temps-là, qui n’aurait jamais permis la publication et/ ou la traduction d’un tel livre, exemple éloquent du capitalisme pourri J.

J’avais pourtant lu (et en original, grâce à ma professeure de français qui me l’avait prêté) Aimez-vous Brahms, en savourant le style élégant et un peu mélancolique de Françoise Sagan, et c’est de ce style que je me suis souvenu en premier, dès que j’ai ouvert ce roman, écrit à 18 ans en seulement six semaines d’été de l’année 1953.

Il faut dire que l’histoire de la publication de Bonjour, tristesse soit aussi intéressante que le roman même : encouragée à le publier par une amie, Françoise Quoirez le dépose à la maison d’édition Temps modernes, où il va apparaître en 1954, mais non sous son vrai nom, car sa famille avait peur de la publicité et lui a suggéré de chercher un pseudonyme. Grande admiratrice de Proust, elle choisit le nom de son personnage, le Prince de Sagan, (nom beaucoup plus musical, d’après moi, que le sien). Le livre provoque des réactions violentes et contradictoires : admiration pour la qualité de l’écriture d’une part, et indignation pour le développement des thèmes encore tabou dans la société du temps, comme l’amour libre, l’alcool, l’amoralité et l’immoralité, etc. de l’autre. Mémorable est restée l’indignation de François Mauriac, par exemple, catholique fervent, qui écrit un virulent article contre une auteure qu’il appelle « un charmant petit monstre de dix-huit ans », article qui aura des conséquences inattendues pour son auteur, en contribuant amplement à la croissance des ventes du livre. C’est grâce à ce petit roman que Françoise Sagan est aujourd’hui parmi les plus lus écrivains français (selon Wikipedia, il est inclus dans la liste des 100 livres français du siècle).

Ray Bradbury, "The October Country"

 – e-book

Read from September 1^st to 27^th 2017

My rating:  

It seems that Ray Bradbury tried his hand with gothic horror only twice: first in 1947, with Dark Carnival, and second, eight years later, with The October Country. After that he declared that he said all he had to say in the field, which is a pity for all the lovers of the genre, because his “saying” was very promising indeed.

The October Country is a collection of gothic and fantastic tales that could be regrouped by subject in three categories: physical and psychical flaws (The Dwarf, The Watchful Poker Chip of H. Matisse, Jack-in-the-Box, Skeleton, Touched with Fire, The Jar), aspects of death (The Next in Line, The Scythe, There Was an Old Woman, The Wonderful Death, The Cistern), and supernatural/ mythological beings (The Lake, The Emissary, The Crowd, The Small Assassin, Wind, Uncle Einar, Homecoming, The Man Upstairs).

Although the title of the book does not refer to a particular short story, links them all, sending them, together with the reader, in that faraway land where nothing is what it seems to be, that twilight zone briefly described in the motto:

... that country where it is always turning late in the year. That country where the hills are fog and the rivers are mist; where noons go quickly, dusks and twilights linger, and midnights stay. That country composed in the main of cellars, sub-cellars, coalbins, closets, attics, and pantries faced away from the sun. That country whose people are autumn people, thinking only autumn thoughts. Whose people passing at night on the empty walks sound like rain...