Dan Coman, „Parohia”

 – e-book

Perioada lecturii: 7 – 16 februarie 2018

Votul meu:

Iată-mă la finalul unei alte opere scrise în ceea ce s-ar putea numi, oarecum impropriu, realism magic est-european (după Rugul lui Dragomán György), și tot n-am găsit un apelativ mai potrivit pentru o astfel de scriitură căreia Dan Coman pare să-i găsească încă și mai multe valențe în miniaturala sa capodoperă Parohia, un roman atît de neconvențional încît e greu de considerat cu adevărat unul, în ciuda faptului că o generație întreagă de postmoderni au forțat într-atît granițele genului încît acceptă astăzi aproape orice fel de abordare.

De fapt Parohia și Rugul, atît de diferite din punct de vedere al construcției narative și al stilului, mai au cîteva puncte comune în afară de reinterpretarea originală a realismului magic despre care vorbeam mai devreme. În ambele romane, lumii exterioare dezolante i se opune o lume interioară care se apără de agresivitatea externă fie prin imaginație, fie prin opacitate. În ambele, naratorii sînt doar parțial creditabili, pentru că înțeleg doar parțial evenimentele la care asistă. În ambele, fundalul este istoria recentă, narațiunea lui Dragomán György părînd să continue povestea exact din locul în care a lăsat-o cea a lui Dan Coman – evenimentele din decembrie 1989.

Eleanor Catton, "The Luminaries"

 – e-book

Read from January 3^rd to February 6^th 2018

My rating: 

When she was 14, says Wikipedia, Eleanor Catton and her father went to Arthur’s Pass from Christchurch, their home city. She was immediately fascinated by the stories about the Gold Rush in the 1860s, and she will return later to the West Coast, this time going to Hokitika, the most famous center of the West coast Gold Rush, to study the documents and to look for names and personalities of those times. Thus was born The Luminaries.

Therefore, The Luminaries is a historical novel – let’s say in Victorian style, about 19^th-century New Zealand, spiced with some elements of the gothic novel, that playfully show that there are more things in heaven and earth than are dreamt in mankind’s philosophy. Or maybe the label was put in a hurry and history is only the background for a wonderful love story, literally (and literary J) proving that l’amor muove il sole e l’altre stele. Or maybe the love story, wonderful as it is, takes only secondary place  to the powerful thriller that reveals once again that the sleep of reason produces monsters, with a touch of a mystery for whoever wants to challenge his “little grey cells”. Indeed it is. That is, it is all this and none of the above, a postmodern masterpiece that takes ingredients from many genres (nothing new here, it is what postmodernists have been doing for a long time now), to establish the compatibility chart between the narrative and the reader, daring the latter to choose among the many stories the one that speaks to him. For each one of the stories seems to have a hidden meaning.

Patrick Modiano, « La ronde de nuit »

- Éditions Gallimard 1969, 156 pages 

Lu du 24 janvier au 7 février 2018

Mon vote :

 

C'est bizarre comment parfois les livres qu'on choisit de lire à un moment donné se regroupent et communiquent entre eux. Quand j’ai commencé "La ronde de nuit," de Patrick Modiano, je venais de finir un essai sur la naissance du concept de nation, dans lequel l'auteur expliquait que les notions de patriote et de patriotisme sont assez neufs, de toute façon non plus vieux que la nation même – environ deux siècles (même en France qui avait acquis pourtant depuis longtemps une grande partie de ses ingrédients – unité administrative, de langue et de territoire), et qu’ils ont été "inventés" par cette dernière afin de lui consolider la position. La trahison de patrie n’a pas été donc un péché capital depuis toujours, et beaucoup de ceux qui ont collaboré pendant la deuxième guerre l’ont fait non par lâcheté ou pour profiter, mais plutôt parce qu’ils croyaient au droit du vainqueur, ou parce qu’ils craignaient le communisme.

Dans ce contexte, le souvenir de la princesse de Lamballe, qui obsède le narrateur, semble devenir non seulement un exemple que les idéaux sont vides de contenu (elle a préféré mourir au nom de la monarchie, qui ne représente plus rien dans le présent,  tout comme maintenant on se meurt au nom de la patrie, qui ne représentera peut-être plus rien dans le futur), mais aussi un exemple qu’un traître pour les uns peut devenir soit un héros, soit un fou incompréhensible pour les autres.

Pourquoi n’a-t-elle pas crié : « VIVE LA NATION ! » Moi je le répéterais autant de fois qu’ils le veulent. Je suis la plus docile des putains.