Iacob Negruzzi – „Amintiri din Junimea”

 – Humanitas 2011. Ediție îngrijită de Ioana Pîrvulescu ISBN 978-973-50-3750-5 (pdf)

 

Perioada lecturii: 25 mai – 8 iunie 2020

Votul meu: 

Dată fiind formația mea filologică, e destul de rușinos că n-am citit Amintirile lui Negruzzi niciodată de la un capăt la altul pînă acum (și e de mirare că nu mi-au picat la nici un examen 😊). O explicație ar fi poate că atît de multe dintre poveștile de acolo au intrat în cultura mea generală, încît nu mi s-a părut niciodată o prioritate această lectură, comparativ teancul de cărți necitite de pe noptieră. 

Iar acum că i-a venit în sfîrșit rîndul și pot confirma că nu am aflat multe lucruri noi, am savurat nevertheless fiecare pagină pentru că (are dreptate Ioana Pîrvulescu, cînd spune în Prefață că portretul colectiv făcut de Negruzzi Junimii este memorabil în ciuda talentului său literar destul de modest) volumul este mult mai mult decît informațiile pe care le conține, oricît de prețioase are fi ele. 

Într-adevăr, a citi Amintirile înseamnă mai mult decît a afla cum s-au creat și cum au funcționat societatea Junimea și revista „Convorbiri literare”, cum și-au căpătat numele și care le-a fost scopul, care le erau membrii și cît de salutar a fost rolul acestora în consolidarea culturii române. Înseamnă mai mult chiar decît a descoperi cine le-au fost rivalii și cum s-au lansat marii noștri clasici.

A citi Amintirile înseamnă a vizita, cu emoție și ușoară invidie, o epocă unică în literatura noastră, în care entuziasmul tineresc pentru o cauză s-a împletit cu discernămîntul impecabil, cu ironia mușcătoare și cu bunul gust desăvîrșit. Fără teze, fără programe riguroase, fără statute, o mînă de tineri (Maiorescu avea 24 de ani la înființarea Junimii!) au adunat în jurul lor toate talentele pe care le-au putut descoperi, promovîndu-le și încurajîndu-le în stilul lor caracteristic, adică nu numai prin trimiterea la studii, prin susținerea lor materială și prin publicarea lucrărilor lor, ci și prin porecle usturător duioase, prin ședințe de cenaclu furtunoase în care anecdota (cu accent pe e, neapărat cu accent pe e!) avea voie să întrerupă orice lectură și în care critica supremă era perna aruncată în cap, însoțită de strigătele „Faul! Faul!”. Goana după talente nu însemna însă că oricine scria era promovat, cu toată încurajarea de a se trimite creații originale la revistă, care erau citite în plen și cărora li se dădea verdictul de către Negruzzi în Poșta redacțiunii, în răspunsuri îndărătul cărora răsunau hohotele de rîs ale junimiștilor:   

D-lui I.P., elev, Tecuci. Dacă mai urmați cu asemenea poesii, vă denunțăm la profesor.

D-lui S.I.P. „C-așa mi-a fost soarta ca febla-mi ființă“… Feblă ființă, feblisimă încercare!

D-lui I.G.I. în T.O. Ne-ați mai trimis aceasta încă o dată și v-am respins-o. Credeți că poesiile se fac mai bine când se învechesc?

Această atitudine zeflemitoare, care părea să ia à la légère toate chestiunile importante, s-a impus încă de la început, de la alegerea numelui societății. Prima propunere, Ulpia, fiind respinsă din motive de prețiozitate, că prea se abuza de latinisme în epocă, a fost înlocuită de Theodor Rosetti într-o doară, „de pe patul unde era culcat”, cu Junimea, pe motivul că „nu zice mare lucru”. 

Atunci Pogor, ridicându-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas și întrebă de trei ori:

— S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?

De trei ori răspunserăm cu toții râzând:

— S-a lepădat.

— În numele Domnului, boteze-se dar Junimea! exclamă Pogor, și Junimea a rămas până în ziua de azi.

În același spirit au purtat junimiștii polemici cu contemporanii, denunțînd sarcastic „beția de cuvinte”, incultura, lipsa de talent și doar Hasdeu a reușit să le răspundă de două ori cu aceeași monedă, trimițîndu-le spre publicare (sub pseudonim, desigur) în „Convorbiri” mai întîi poezia El și Ea, o pretinsă traducere dintr-un poet german inexistent Gablitz și apoi acrostihul La noi e putred mărul... (completat pe verticală cu La „Conforbiri” literare – după schimbarea de către redacție a cuvîntului „vergină” cu „fecioară” – pentru a pune în evidență, după cum a comentat malițios Hasdeu, filogermanismul revistei), semnat P.A. Călescu. Comentariul candid al lui Negruzzi e aproape la fel de ilar ca farsa însăși:

De atunci încoace oricând venea cu poșta redacțiunii poesii ce păreau ciudate, unul ori altul întreba după cetire: Ia vezi dacă nu cumva e un acrostih? Ba pe câțiva membri mai naivi îi luam în râs, învinovățindu-i că ar căuta acrostihuri și în scrieri de proză, atâta groază căpătase mulți de blăstemata formă a acrostihului.

Aceeași goană după amuzament a camuflat și intenția pedagogică a dosarelor în care junimiștii au adunat ani de zile perle din publicațiile epocii, multe dintre ele găsindu-și ecou în opera lui Caragiale, fie că era vorba de discursuri de prin Senat (ca de exemplu al senatorului Vârnav, un Cațavencu avant la lettre: „D-lor senatori, scoateți ghimpele discordiei din Milcov, turnați aiasma frăției în el, dați Milcovul în Dâmbovița, Dâmbovița în Olt și atunci veți avea o Românie”), de anunțuri oficiale în care grija pentru precizie administrativă genera umor involuntar („La revizia ce am făcut azi la tăietoare, am dovedit că s-au tăiat 40 boi, împreună cu sub-comisarul respectiv”), sau de știri despre tragedii (ca deraierea unui tren în America), transformate în comedie (tot involuntară) sub pana cîte unui precursor al lui Rică Venturiano: 

Era spectacolul cel mai înfiorător. În jos haosul, răsunând de țipetele celor ce se cufundau în prăpastia în mijlocul flăcărilor care îi consumau. În sus cadavrile zburând din stâncă în stâncă zdrobite ca să se cufunde în haos.

În sfîrșit, deși portretistica nu este punctul forte al autorului, uneori îi reușesc crochiuri de mare forță evocatoare: 

Eminescu veni cu el într-o sâmbătă seara la mine acasă, dar la intrarea lor în Junimea un zâmbet a zburat pe buzele tuturora. Și Creangă, și Eminescu erau roși la față, aveau ochii turburi și râdeau liniștit cu fericirea omului beat: ei veneau împreună direct de la Borta-Rece, o cârciumă vestită pentru vin vechi de Cotnar.

Mă întorc la întrebarea inițială – oare de ce nu am citit Amintiri din Junimea în tinerețe? Și-mi dau un alt răspuns, chiar mai plauzibil (și mai măgulitor, desigur): poate nu era timpul, poate în tinerețe aș fi apreciat mai puțin această privire de ansamblu asupra trecutului și m-ar fi interesat mai mult detaliile picante, reproșînd pe nedrept autorului prea puținul spațiu acordat lui Caragiale, platitudinea unor caracterizări directe, în special a lui Eminescu, superficialitatea interpretării unor evenimente. Căci, zic și eu la unison cu Ioana Pîrvulescu:

„Amintiri din Junimea, cartea de memorii a lui Iacob Negruzzi, este, într-adevăr, ca vinurile bune: buchetul ei sporește cu vremea, iar licoarea limpede își lasă gheara pe pereții de sticlă ai posterității.”