Lucian Boia, „Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine”

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4010-9. 124 p.

Perioada lecturii: 1 – 6 iulie 2020

Votul meu: 

Am citit pînă acum vreo șase cărți ale lui Lucian Boia, și ideile expuse acolo m-au convins și entuziasmat de fiecare dată (după cum se vede și din recenziile mele superlative, la care îmi permit să fac discret trimiteri): cînd a spus că românii (ca și alte nații de altfel) își regîndesc periodic istoria, mistificînd-o pentru a conveni orizontului de așteptare al unui anumit moment (Două secole de mitologie națională), ba mai mult, întrețin în mod artificial și în scop politic anumite mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care devin adesea o frînă în dezvoltarea țării (Istorie și mit în conștiința românească); cînd a observat incapacitatea românului de a renunța la folosul personal pentru binele public (Strania istorie a comunismului românesc) ca și lipsa lui de vizionarism, superficialitatea și adaptarea categoriilor morale la interesele personale (De ce este România altfel); în sfîrșit, atunci cînd a desacralizat  Mitul democrației, în care a văzut o utopie ca atîtea altele, dar care a împins omenirea spre progres. 

Julian Barnes, „Zgomotul timpului”

 – The Noise of Time, traducere de Virgil Stanciu. Nemira 2016. ISBN 978 606 758 622 0. 206 p.

Perioada lecturii: 20 – 30 iunie 2020

Votul meu: 4/5 stele

Spunea Miron Costin cîndva, „...nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” și nu există poate cuvinte mai potrivite pentru a ilustra destinul lui Dmitri Dmitrievici Șostakovici, marele compozitor rus care a inspirat biografia ficțională a Julian Barnes, Zgomotul timpului. Chiar dacă nu a avut destinul lui Osip Mandelstam, poetul care a plătit cu viața epigrama pe care a compus-o împotriva lui Stalin (sintagma titlului e preluată de altfel din memoriile acestuia, fiind un citat în citat, dat fiind că reprezintă definiția pe care poetul Alexander Blok a dat-o istoriei), soarta sa a fost la fel de tragică, pentru că, în anii Marii terori dar și după aceea, a fost forțat permanent să-și redefinească atît condiția umană cît și cea artistică. 

Cele trei părți ale romanului consemnează trei momente de cotitură în viața compozitorului, tot la doisprezece ani (1936, 1948, 1960), fiecare dintre ele începînd cu afirmația devenită leitmotiv că acela era „timpul cel mai rău” (dar nu spunea Shakespeare că „cel mai rău nu este/ Cît încă putem spune: Acum e cel mai rău”?)