Julian Barnes, „Zgomotul timpului”

 – The Noise of Time, traducere de Virgil Stanciu. Nemira 2016. ISBN 978 606 758 622 0. 206 p.

Perioada lecturii: 20 – 30 iunie 2020

Votul meu: 4/5 stele

Spunea Miron Costin cîndva, „...nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” și nu există poate cuvinte mai potrivite pentru a ilustra destinul lui Dmitri Dmitrievici Șostakovici, marele compozitor rus care a inspirat biografia ficțională a Julian Barnes, Zgomotul timpului. Chiar dacă nu a avut destinul lui Osip Mandelstam, poetul care a plătit cu viața epigrama pe care a compus-o împotriva lui Stalin (sintagma titlului e preluată de altfel din memoriile acestuia, fiind un citat în citat, dat fiind că reprezintă definiția pe care poetul Alexander Blok a dat-o istoriei), soarta sa a fost la fel de tragică, pentru că, în anii Marii terori dar și după aceea, a fost forțat permanent să-și redefinească atît condiția umană cît și cea artistică. 

Cele trei părți ale romanului consemnează trei momente de cotitură în viața compozitorului, tot la doisprezece ani (1936, 1948, 1960), fiecare dintre ele începînd cu afirmația devenită leitmotiv că acela era „timpul cel mai rău” (dar nu spunea Shakespeare că „cel mai rău nu este/ Cît încă putem spune: Acum e cel mai rău”?)  

Prima parte, „Pe debarcader” consemnează prima „cădere de pe cal” a tînărului muzician, deja celebru în toată lumea cu opera sa Lady Macbeth din Mtsensk, jucată întîi la Leningrad, în 1934, și apoi în mai multe orașe din Europa și Statele Unite ale Americii. Sîntem în 1936 cînd Stalin se duce la teatru să vadă a optzeci și patra reprezentație a ei și pleacă ostentativ înainte de final. A doua zi apare un articol nimicitor în Pravda, numind printre altele compoziția o brambureală fără legătură cu muzica. Dat afară de la Conservator, cu opera pusă la index, aproape un an de zile Șostakovici așteaptă cuminte în fața liftului, noapte de noapte, cu bagajul lîngă el, să fie arestat, ceea ce (din fericire?) nu se întîmplă. 

Îi admira pe cei care se ridicau și-i strigau Puterii adevărul în față. (...) Cînd stătuse, așteptînd să se deschidă ușile liftului, la etajul cinci din strada Bolșaia Pușkarskaia, teroarea era amestecată cu dorința palpitîndă de a fi arestat. Simțise și el vanitatea curajului trecător.

Dar acești eroi, acești martiri, a căror moarte oferea o dublă satisfacție – tiranului care o ordonase și națiunilor care observau, dorind să compătimească și să se simtă superioare – nu mureau singuri. Drept rezultat al curajului lor, mulți alții din jurul lor erau distruși. De aceea nu era simplu, chiar dacă era clar.

Al doilea timp rău îl petrece „în avion”, la întoarcerea de la o conferință de pace la New York, în 1948, unde, ca membru al delegației sovietice fusese nevoit să țină o cuvîntare împotriva lui Stravinski, compozitorul pe care-l admira cel mai mult dintre toți.

Fusese un trădător. Îl trădase pe Stravinski și prin asta trădase muzica. Mai tîrziu i-a spus lui Mravinski că fusese cel mai groaznic moment din viața sa.

Al treilea timp rău, iarăși cel mai rău, vine, paradoxal, după Teroare, „în automobil”, în vremurile mai relaxate ale domniei lui Hrușciov (ha, ha, n-am știut că numele lui înseamnă „știulete”), cînd, aparent, Șostakovici este reabilitat, dar este nevoit să facă și cele mai multe compromisuri: să intre în partid, să accepte postul de președinte al Uniunii compozitorilor, să pretindă că este autorul unor articole (pe care nici nu le scrie, nici nu le citește) de propagandă, dar mai ales să semneze scrisori deschise împotriva lui Soljenițîn, „deși îl admira pe romancier și-l recitea constant” sau a lui Zaharov. 

Semnătura sa apărea alături de a lui Haciaturian, Kabalevski și, firește, Hrennikov. O parte a lui spera că nimeni nu va crede – că nimeni nu putea să creadă – că era de acord cu ce spuneau scrisorile. Dar lumea credea. Prieteni și colegi muzicieni refuzau să-i dea mîna, îi întorceau spatele. Ironia are și ea limitele sale: nu poți semna scrisori ținîndu-te de nas sau încrucișîndu-ți degetele la spate, crezînd că ceilalți vor ghici că n-o faci în serios.

Cartea se încheie rotund cu evocarea aceleiași imagini cu care a început (și care ar putea fi considerată prologul și epilogul): trei oameni, un cerșetor și doi soldați, dintre care unul era Șostakovici, bînd votcă pe un peron în mijlocul Rusiei în timpul războiului:

...acordul în trei note stîrnit de trei pahare cu votcă nu foarte curate și de conținutul lor fusese un sunet ce răsunase independent de zgomotul timpului – unul care avea să trăiască mai mult decît orice și decît oricine. Poate că în final, asta era tot ce conta.

Ca toate creațiile lui Barnes, micuțul roman de abia 200 de pagini scris într-un magistral stil indirect liber este mult mai mult decît o biografie. Ca și Papagalul lui Flaubert despre care am scris aici), este întîi și-ntîi o meditație pe tema condiției artistului, de data aceasta mai puțin în raport cu publicul lui, cît cu componenta sa pieritoare, profund umană, supusă presiunilor sociale, politice, morale. Din acest punct de vedere, se disculpă eroul, atitudinea sa nu a fost nici mai bună nici mai rea decît a lui Stravinski, care s-a refugiat în America de unde a privit olimpian, fără a interveni vreodată, la suferințele confraților artiști din Rusia:

Tăcerea aceea era de disprețuit și exact așa cum îl venera pe Stravinski compozitorul îl disprețuia pe Stravinski gînditorul. Ei bine, poate că acesta era răspunsul la întrebarea lui despre onestitatea personală și onestitatea artistică: lipsa celei dintîi n-o contamina neapărat pe cea de-a doua.

Pe urmă, romanul este reconstituirea ironică, anecdotică, dar cu atît mai veridică, a comunismului, cu teroarea sa, desigur, dar și cu lacheii săi, atît interni (ca Jdanov) cît și externi (ca Picasso, Sartre, Feuchtwanger, Romain Rolland sau Bernard Shaw), în scenete trist ilare, ca aceea în care un muzicolog care scrisese o carte laudativă despre Șostakovici e criticat în plenul congresului Uniunii Compozitorilor și se disculpă spunînd că măcar nu i-a călcat pragul vreodată. Sau ca aceea în care, ca membru volens-nolens al comisiei de examen de marxism-leninism la Conservator, eroul nostru e îndemnat să pună și el o întrebare, și, amintindu-și că pe peretele din spatele lui era un citat din Lenin „Arta aparține poporului” o întreabă pe studentă cui îi aparține arta, dar aceasta nu e suficient de perspicace să citească răspunsul. (La paisprezece ani, cînd a trebuit să intru în Uniunea Tineretului Comunist, am fost și eu întrebată ce scrie pe prima pagină a Statutului UTC și habar n-aveam. Mi s-a făcut totuși onoarea de a fi acceptată în sînul organizației – din care de altfel era obligatoriu să faci parte – dar zău că n-am să uit vreodată răspunsul - Proletari din toate țările, uniți-vă! – așa de tare m-a marcat😊). Sau ca aceea în care îl vede pe Sartre încasînd un teanc gros de ruble ca drepturi de autor, deși scriitorii străini erau remunerați doar în cazuri excepționale.

În fine, romanul oferă unul dintre cele mai frumoase răspunsuri la întrebarea ce este arta: 

Arta este șoapta istoriei, auzită peste zgomotul timpului.

Două recenzii excelente (de la care am preluat de altfel informațiile despre geneza romanului) au scris despre Zgomotul timpului Alex Preston în The Guardian, cu titlul „The Noise of Time review – Julian Barnes’smasterpiece”  și Nikil Saval în Newyorker, cu titlul „Julian Barnes and the Shostakovich Wars”.  De asemenea, foarte util articolul despre Șostakovici (în limba română) din Wikipedia.