Mircea Cărtărescu, "Baroane!"

– Humanitas, 2005 ISBN 973-50-1082-8

Perioada lecturii: 14-22 decembrie 2014

Votul meu:

A fost un interesant exerciţiu de rememorare nostalgică lectura acestei cărţi, care adună cîteva dintre editorialele publicate de Cărtărescu între 2004 şi 2005 în Jurnalul naţional. Zic nostalgică, pentru că se suprapune mai mult sau mai puţin peste ultimul meu an petrecut în România, an agitat nu numai din cauză de controale medicale, vize, vînzare de casă, sortat lucruri (ce iau, ce las, ce vînd, ce arunc – he, he,  o întreagă poveste), ci şi din cauza alegerilor (eram pe picior de plecare dar nu mă puteam convinge să nu-mi pese, şi comentam cu indignare – cum o fac şi azi, spre nedumerirea prietenilor mei – rezultatele primului tur al prezidenţialelor, care păreau să sugereze că Năstase va cîştiga în turul doi).

Tocmai pentru că am încercat să leg lectura cît mai precis de amintirile mele, m-am uitat la sfîrşitul fiecărui articol ca să văd cînd a fost scris. Uneori am reuşit sa-mi fixez reperele temporale, alteori nu – pe de o parte pentru că memoria mea nu-i una excepţională (asta ca să mă exprim eufemistic!), iar pe de altă parte pentru că (şi asta-i soarta jurnalismului, din păcate, oricît de briliant ar fi el) evenimente care atunci păreau importante şi-au pierdut relevanţa în timp.

Mihail Sebastian, "Jurnal (1935-1944)"

 – e-book

Perioada lecturii: 24 noiembrie – 16 decembrie 2014

Votul meu:

În De l’inconvénient d’être né, Emil Cioran, după ce-și amintește stînjenit de toți exaltații, nebunii și degenerații pe care i-a admirat cândva,  își promite să nu mai îmbrățișeze niciodată o cauză, oricît de convingătoare ar fi ea. Ca și alți simpatizanți legionari, scriitorul român pune așadar convingerile sale politice pe seama tinereții nechibzuite, dar și a aparenței nobile a infamei mișcări interbelice.

Doris Lessing pe de altă parte, în recenzia la romanul lui Kurt Vonnegut Jr. Mother Night, afirmă că vina holocaustului nu o poartă numai hitleriștii, ci toți cei care prin pasivitatea lor, rezultînd fie din indiferență fie din lașitate sau oportunism, au permis ca toate acestea să se întâmple.

Am citit cîteva cărți impresionante despre Holocaust, unele reconstituind punctul de vedere al naziștilor, altele punctul de vedere al victimelor, altele punctul de vedere al celor aflați în zona aceea gri despre care vorbea Doris Lessing. Am printre lecturile mele cel puțin o operă ilustrativă pentru fiecare categorie, remarcabilă nu numai din punct de vedere documentar ci și artistic : Les bienveillantes, al lui Jonathan Littell, Se questo è un uomo, al lui Primo Levi si Mother Night de Kurt Vonnegut Jr.. Acestora li se adaugă acum Jurnalul lui Mihail Sebastian, în care le regăsim reunite și transfigurate, din păcate, de faimosul specific românesc.

Kurt Vonnegut Jr., "Mother Night"

– e-book

Read from December 5^th to 16^th 2014

My rating :

In the cuckoo's  nest

In her excellent review of Mother Night published in New York Times 41 years ago (here it is), Doris Lessing observes that the power of Vonnegut’s prose derives mainly from the refuse let humanity drift – that is, to let it embrace its lack of responsibility and its childish categories: white versus black, strength versus weakness, good versus evil: “The force of Vonnegut's questioning is such that one has to sit sown to think, to define degrees: Vonnegut simply cannot bear what we are, of course—like a lot of writers. The growl, the wince, the scream, that come off so many pages is due to this.” She continues with a brisk reminder that the guilt for Nazi horrors should be shouldered also by all those who, with their passivity and indifference, let them happen.

Innocence and guilt, heroism and treachery, are there as clearly defined as they seem? Are there truly opposite? Or, like the title suggests, do they generate from each other? Goethe’s Mephistopheles used to dream of a regressus ad originem, forcefully wishing light to be annihilated again by the mother night that borne it. But if it’s Mephistopheles’s job to spread darkness and fight against the light, what about the others? Those who believe themselves on the light side while helping the Devil with their own carelessness? They are quite a few, and among them the most controversial are those walking on the line that divides the two concepts, trying to keep balance on the thin thread until the imminent fall.

Émile Cioran, "De l’inconvénient d’être né"

 – Gallimard, 9 février 2007 ISBN 978-2-07-032448-4

Lu du  3 au 12 décembre 2014

Mon vote:

N’être ou ne pas naître

Il y a une histoire grecque d’une mère qui, après avoir rendu un gros service aux dieux est accordée un vœu et elle souhaite que ses enfants ne connaissent jamais de souffrance.  Les dieux les tuent sur-le-champ.

La définition implicite que les dieux, dans leur bonté cruelle, donnent à la vie humaine est semblable à celle que sous-entend le petit livre de Cioran, De l’inconvénient d’être né. Le titre est, évidemment, un euphémisme délibéré, car, pense l’auteur, les euphémismes « aggravent l’horreur qu’ils sont censés déguiser. » En même temps, le mot « inconvénient », avec sa temporisation trompeuse, marque le début de la démonstration impétueuse du thème suggéré par le titre et repris par l’image qui ouvre le livre, celle du penseur insomniaque, écoutant anxieusement le bruit du sable dans la clepsydre :

Trois heures du matin. Je perçois cette seconde, et puis cette autre, je fais le bilan de chaque minute.

Pourquoi tout cela ? – Parce que je suis né.

C’est un type spécial de veilles que dérive la mise en cause de la naissance.

Dan Lungu, "Raiul găinilor: fals roman de zvonuri şi mistere"

– Polirom, 2012

Citită de pe 16 pe 19 aprilie 2013

Votul meu:

Tot înainte! Că înainte era mai bine…

Într-un oraş oarecare - să zicem din Moldova, pe o stradă oarecare - să zicem strada Salcîmilor, care a avut şi ea cîndva Cuţarida ei, acoperită acum de falnica vilă a Colonelului, o mînă de pensionari se adună seară de seară nu în poiana lui Iocan ci la... Tractorul şifonat, unde discută de zor politică şi se amuza povestind tot felul de întîmplări ciudate, "zvonuri şi mistere" dintr-o Românie care numai pentru găini pare ruptă din rai...

Ca şi în "Sînt o babă comunistă", lumea prezentată e una buimacă şi umilă, care nu prea ştie ce să facă dintr-un prezent la fel de lipsit de sens ca şi trecutul ceauşist. Cu toate acestea, oamenii nu-şi permit (sau nu ştiu) să-şi plîngă de milă, iar hazul de necaz e încă o dată ridicat la rang de filosofie naţională.

Milan Kundera, "L’immortalità"

 – e-book

Letto dal 12 novembre al 4 dicembre 2014

Il mio voto:

L'insostenibile bellezza delle piccole cose

Come diceva Mark Harris? Ci sono letture leggere. E poi c'è letteratura. Ecco una definizione adatta per questo libro di Milan Kundera, che non è mica facile, ma boy, che virtuosità, che profondità – che letteratura!

Si dice che il postmodernismo (in senso largo, ovviamente) ha riunito senza discriminazione tutte le ossessioni narrative del passato, in una democrazia testuale che avvicina senza problemi l’immagine trasfigurata e il kitsch, l’idea comuna e quella ispirata, il linguaggio figurato e quello specializzato e cosi via, incorporando gli alti e bassi non solo delle generazioni anteriori, ma anche della sua epoca, con tutta l’ibridazione e cosmopolitismo che la caratterizza. Comunque, questa generosità e apertura mentale non lo impediscono ad avere anche lui un’ossessione: di marcare il suo territorio, di non permettere la sua trasformazione in qualcos’altro, di non perdere la sua identità romanesca e confondersi con un’arte diversa. E il solo modo di difendersene è rinunciare alle regole narrative classiche:

I nuovi tempi si gettano su tutto ciò che è stato scritto per trasformarlo in film, programmi televisivi o fumetti. Poiché in un romanzo è essenziale solo quel che non si può dire altro che con il romanzo, in ogni adattamento resta solo quel che non è essenziale. Se un pazzo che oggi scrive ancora romanzi vuole salvarli, deve scriverli in modo che non si possano adattare, in altre parole, in modo che non si possano raccontare.

Marguerite Yourcenar, "L’œuvre au noir"

 – Gallimard Folio le 26 novembre 1984 ISBN 2-07-036798-3

Lu du 10 novembre au 3 décembre 2014

Mon vote : 

Eppur si muove…

« Ecrites pendant les années 60, les pages de L’Œuvre au noir sont hivernales, froides et livides; elles nous renvoient la pâleur de l’époque. Cette luminosité se distingue d’emblée de celle des Mémoires d’Hadrien dont les reflets chauds et dorés nous rappellent les prémices de l’automne. Les vers du demi-dieu affleurent l’encre bleue de Méditerranée comme autant de pépites cuivrées qui annoncent le crépuscule d’un monde. L’hiver du Moyen-âge, lui, nous glace immédiatement les rétines de sa lumière crue et le regard sec de Zénon se mêle à l’obscurantisme de son temps. Une brume épaisse maintient les corps et les esprits dans un clair-obscur qui n’est jamais innocent. Au XVIe siècle, la lucidité est un risque à prendre. »

Ces mots extraits de l’étude de Maxim Blondovski, L’alchimie dans “l’Œuvre au noir” de Marguerite Yourcenar, une interprétation (profondeurdechamps.com) reflètent à merveille mes propres perceptions contradictoires à la lecture du roman, causées à la fois par un horizon d’attente (trop) influencé des glorieuses Mémoires d’Hadrien, puis par l’atmosphère glaciale qui m’a enveloppée tout au long de la lecture et que j’ai suspectée au début provenir de ma propre incapacité de vivre les « aventures du savoir » du personnage et enfin par la distance entre ma pensée et mes émotions de lecteur, qui est demeurée constante même à la fin, car la mort du héros je l’ai contemplée froidement, en accord parfait avec non seulement la sèche voix narrative mais aussi avec l’attitude du héros, qui objective lui aussi  la mort.