Thomas Mann, "Casa Buddenbrook"

 – e-book

Perioada lecturii 10 – 25 martie 2015

Votul meu:

Din ce spune Wikipedia, Thomas Mann s-a apucat să scrie Casa Buddenbrook la 22 de ani (şi a publicat-o în 1901, cînd avea 26 de ani), pe de o parte din admiraţia pentru operele realiste ale secolului al XIX-lea (în special Stendhal), pe de altă parte din dorinţa de a-şi măsura talentul cu acela al fratelui său mai mare Heinrich, căruia deja îi apăruse un roman şi lucra la al doilea. 

Deşi nu este cea mai buna carte a lui, este cu siguranţă cea mai populară, mai ales în Germania dar nu numai (se spune că Faulkner o considera o capodoperă) şi este sigur că în mare parte datorită ei a primit premiul Nobel pentru literatură. 

Înscriindu-se în marea categorie a cronicilor de familie şi a romanelor-fluviu (mie mi-a amintit constant de Forsyte-Saga, care mă impresionase mult la vremea cînd am citit-o, să tot fie vreo treizeci de ani de atunci), opera urmăreşte declinul unei familii de-a lungul a patru generaţii, pe fondul modernizării Germaniei secolului al XIX-lea. Chiar dacă subiectul şi modalităţile sale de tratare nu sînt noi, opera rezistă timpului în primul rînd datorită virtuozităţii remarcabile cu care sînt mînuite instrumentele narative, într-o tehnică realistă impecabilă la toate nivelurile: structură, compoziţie, personaje, stil. Autorul a fost deja comparat din acest punct de vedere cu Tolstoi, Flaubert şi alţi mari scriitori ai genului, dar vocea sa rămîne distinctă, usor recognoscibilă nu numai datorită obsesiilor sale literare – tema comună aproape întregii opere (antiteza între simţul practic şi cel artistic), muzica, culorile şi filosofia schopenhaueriană ca modalităţi de caracterizare a personajelor, etc. – ci şi prin atenţia pentru detalii care, departe de a îngreuna lectura, lărgeşte neaşteptat perspectiva, anticipînd sau rezumînd cu un portret sau un peisaj un întreg destin individual sau colectiv, lucru remarcat încă de la începutul romanului, în descrierea bătrînului Buddenbrook, în care, precizia amănuntelor fizice şi vestimentare creează în mod paradoxal o imagine în negativ, incertă şi prăfuită, prevestind o descendenţă din ce în ce mai obosită: 

Bătrînul se opri şi îi întinse mîna, mîna aceea albă, caracteristică neamului Buddenbrook, puţin prea scurtă, dar cu articulaţii fine. Chipul lui viguros, înseninat doar de albul perucii pudrate şi al jaboului de la gît, se desprindea într-o lumină mată şi tremurîndă din fundalul roşu întunecat al draperiilor.

În fapt, cele două planuri compozitionale caracteristice genului, cel al familiei şi cel al societăţii se armonizează exemplar: mersul afacerilor (cu intrigi, zone gri, caste burgheze), politica (cu episodul amuzant al revoluţionarilor care, pătrunsi de febra europeană de la 1848, vor încă o republică pe lîngă aceea pe care o au), şcoala (memorabil episod în care modernizarea instituţională sacrifică relaţiile interpersonale) ca să enumăr doar cîteva aspecte, toate acestea creează o frescă veridică si pitorească a unei lumi a cărei energie crescîndă apare în contrast cu oboseala din ce în ce mai accentuată a Buddenbrookilor.

În planul familiei, remarcabilă este construcţia personajului principal feminin, Antonie, mai interesantă chiar, după părerea mea, decît cele două personaje masculine pe care critica le consideră alter-ego-uri ale scriitorului, Tom şi Hanno. Doamna Permaneder, născută Buddenbrook, este singurul personaj principal prezent de la început pînă la sfîrşit la aproape toate evenimentele importante, martor inocent la declinul pe care nu-l conştientizează decît prea tîrziu. Cu întrebarea ei nedumerită de „făptură plăpîndă de opt ani” pentru care lumea din jur este o enigmă fericită se deschide romanul („— Ce-înseamnă asta! Ce-înseamnă asta!...”), ca să se încheie cu o altă nedumerită întrebare, 50 de ani mai tîrziu, din care fericirea existenţei s-a spulberat, dar enigma a rămas:

— Hanno, micul meu Hanno, continuă doamna Permaneder, şi lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii-i obosiţi, umbriţi de un puf uşor... Tom, tata, bunicul şi toţi ceilalţi, unde s-au dus?

Fiinţă veselă şi optimistă, Tony, cu tot aerul ei de gîsculiţă superficială, păşeşte cu o sigurantă neasteptată pe linia aceea subţire dintre comic şi tragic, reuşind să-şi păstreze o neaşteptată demnitate, în ciuda evenimentelor mai mult sau mai puţin dramatice care au încercat să-i marcheze existenţa. Măiestria auctorială o fereşte mereu de ridicolul care i s-ar cuveni în urma contrastului puternic dintre imaginea pe care o are despre sine şi imaginea ei în ochii celorlalţi, personaje sau cititori. Toate acţiunile sale, care ar trebui s-o discrediteze, sînt contrabalansate de atitudini a căror nobleţe nici măcar nu o conştientizează: insensibilitatea aparentă cu care îşi sacrifică prima iubire este contrazisă permanent de aluzii care evocă trecutul şi al căror înţeles numai ea îl ştie; prima căsătorie cu un om care îi repugnă, aparent pentru poziţia socială, în fond pentru a-şi mulţumi tatăl; al doilea divorţ în care îşi înfruntă fratele cu un curaj demn de admiraţie, chiar dacă decizia pe care o ia înseamnă exilul definitiv din societatea al cărei respect l-a căutat mereu; căsătoria la fel de nefericită a fiicei sale, prin care a sperat să-şi redobîndească prestigiul şi al cărei eşec îl înfrunta cu acelaşi curaj – toate aceste nenorociri, culminînd cu pierderea casei familiei, moartea fratelui şi a nepotului său, trec pe lîngă Tony fără s-o mutileze cu adevărat, datorită firii sale extravertite pe care i-o admiră cu îngăduintă cei apropiaţi, fără să realizeze cît este de importantă pentru unitatea familiei: 

De cînd se ştia pe lume, fiinţa aceasta fericită nu fusese nevoită să înghită nimic, nici să uite în tăcere cea mai mică jignire. Nu lăsa fără răspuns nici linguşirile, nici ofensele pe care i le aducea viaţa. într-un torent de cuvinte banale, de o copilărească gravitate, care-i satisfăcea însă pe deplin nevoia de comunicare, ea îşi mărturisea toată fericirea, toate supărările. Stomacul ei nu era tocmai sănătos, dar inima-i era uşoară şi fericită, mai mult decît credea ea însăşi. N-o mistuiau cuvinte nerostite, n-o apăsau experienţe tăinuite. Şi de aceea nici trecutul nu era o povară pentru ea.

Într-un bizar contrast cu Tony apare Klothilde, ruda urîtă şi săracă, a cărei poftă de viaţă se rezumă la o lăcomie cu atît mai bizară cu cît este contrazisă de fizicul plăpînd şi care îşi duce existenţa fără bucurii, speranţe sau tristeţi, caricatură searbădă a degenerării genetice. De fapt romanul este plin de asemenea imagini simbolice, fie că e vorba despre personaje patetice, ca Tilde sau Christian, despre obiecte cu istorie nefericită, cum e casa cumpărată la începutul romanului sau de gesturi de rău-augur, ca linia dublă pe care o trage micul Hanno sub propriul nume pe arborele genealogic al familiei. 

Interesant este faptul că familia decade pe măsură ce începe să-şi piardă interesul pentru valorile materiale. Ultimul descendent al familiei, Hanno, se refugiază în muzică şi apoi în moarte pentru a nu fi obligat să înfrunte viaţa pe care şi tatăl său a părăsit-o nu mult timp după ce a avut, sub influenţa recent-descoperitului Schopenhauer, revelaţia aceleiaşi incoerenţe crude a existenţei:

Era satisfacţia omului încolţit de suferinţă dar care, din pudoare, sau socotindu-se vinovat, îşi ascundea constant suferinţa în faţa vieţii reci şi aspre şi care pe neaşteptate, primea din partea unui spirit înalt şi înţelept, îndreptăţirea fundamentală şi solemnă de a suferi din pricina acestei lumi – cea mai bună din toate lumile posibile – dovedită aici cu jucăuşă ironie, cea mai rea din toate cîte se pot imagina.

Finalul este nu mai puţin simbolic: dacă dobîndirea eternităţii prin „voinţa de a fi” a generaţiilor este o iluzie în planul real, „reprezentarea” ei artistică este, dacă nu veşnică, măcar perenă. Acolo se va realiza întîlnirea membrilor familiei Buddenbrook, profetizată la sfîrşitul romanului.