Jeffrey Eugenides, "Middlesex"

 – e-book

Read from September 7^th to December 7^th 2016

My rating:

It took me quite a lot to finish Jeffrey Eugenides’s Middlesex (jeez, three months as I see from my Goodreads counter!), although it was not because it bored me, far from it, but because I chose to read it during my breaks at work and lately I didn’t have many😫.

There were so many interesting things in this novel, covering some important aspects of any narrative, such as themes, structure, characters, styles and so on, and in each of them it could be found at least one such fresh approach that I honestly don’t know where to begin. Therefore I’ll begin with the beginning, with the title, that is.

Let’s see: Middlesex is the name of the street where the narrator grew up and metonymically of the house of her/ his parents in this street; it is the name of the book and metaphorically of the main theme in this book – intersexuality; significantly, for the author does not acknowledge autobiographical references, it is also the name of the street in Grosse Pointe where the latter grew up.

It seems to me that just from the beginning there is this swinging between notions, the first one, between reality and fiction (the real street and the physical book with its title versus the narrator’s street and the theme in the book), inviting others, this time within fiction: immigration/ American dream, nature/ nurture, male/ female, family/ incest, tragedy/ comedy and so on) with the key-word that reunites them: “middle”. The structure of the novel, looking like a DNA double spiral, follows a subtle dialectic that keeps deploying the plot and intertwining its two layers: Stephanides’ family saga on one hand and Callie’s arrested bildungsroman on the other hand. The pattern is carefully weaved on an obvious canvas of Greek mythology by a narrator who warns the reader in an exaggerated  rhapsodic voice always tempered by soft postmodern irony (“Sorry if I get a little Homeric at times. That’s genetic, too.”) that the journey that follows is beyond the usual regressus ad uterum, for the discovery of the self truly begins with the genetic ancestry:

Stefan Zweig, "Marie-Antoinette"

- traduction d’Alzir Hella, Le livre de poche, Éditions Grasset & Fasquelle 1993 ; 506 p. ISBN 978-2-253-14669-8

Lu du 18 octobre au 2 décembre 2016

Mon vote :

Je ne savais pas grand-chose sur Marie-Antoinette avant de lire l’extraordinaire biographie que lui a faite Stefan Zweig. Un petit peu du côte historique – dernière reine de la France avant la Révolution française, décapitée (je pensais) en même temps que son mari, le Roi Louis XVI, un petit peu du côté culturel – une des dernières représentantes du rococo, et un petit peu du côté anecdotique (j’ai n’ai jamais traité de vraie cette histoire) – son supposé conseil au peuple affamé de manger de la brioche. Je n’étais aucunement curieuse de savoir plus d’elle (de cette époque c’est la figure de Robespierre qui m’a vraiment fasciné). Par conséquent, quand une amie, à son retour de France, m’a fait cadeau ce livre, acheté, « directement de Versailles », c’est le nom de l’auteur qui m’a poussé le lire, car je n’étais que modérément curieuse à apprendre de plus sur la vie de cette reine, dont je considérais la célébrité causée plutôt par son destin tragique que par ses exploits.

Néanmoins, la biographie de Stefan Zweig, sans contredire cette opinion, touche plutôt à son humanité qu’à sa personnalité, disons, officielle, la rendant vive, complexe et belle justement dans sa médiocrité, bref, la sortant des pages froides de l’Histoire pour faire d’elle un personnage presque littéraire. D’ailleurs, dès l’introduction, l’auteur nous avoue qu’il a voulu d’une part changer l’image controversée qu’elle a laissée à la postérité (soit de sainte, soit de pécheresse) et d’autre part montrer comment l’Histoire se charge de créer des héros malgré eux, rendant tragique même un être ordinaire, car:

…le tragique existe aussi quand une nature moyenne, sinon faible, est liée à un destin formidable, à des responsabilités personnelles qui l’écrasent et la broient, et cette forme ici me paraît même plus poignante du point de vue humain.

Pascal Quinard, "Sexul și spaima"

 - ebook

Perioada lecturii: 5 octombrie  – 29 noiembrie 2016

Votul meu:

În excelentul său articol Le texte littéraire, la lettre et l’image selon Pascal Quignard, Olivier Sigrist atrage atenția asupra faptului că este important să ne amintim, atunci cînd îl citim pe Quignard, că acesta se consideră un reprezentant al retoricii speculative, cea care opune relației filosofice cunoaștere/ rațiune dihotomia metaforă/ logos. Scriitorul, crede el, se situează cel mai aproape de nașterea logosului, opunînd cuvintelor, simple veșminte disimulatoare, nuditatea înspăimântătoare a limbajului: „Ce que son écriture tente de dessiner est cet écart entre la chose à jamais perdue et le langage, écart entre la chose du sexe et la sexualité organisée par le discours. Il nous en fait saisir la réalité en débusquant le transport constant des mots, des lettres.”

Precizare care adaugă o a doua interpretare temei enunțate succint de titlu, ce părea să se refere doar la efectele pe care le are sexul asupra psihicului începînd cu civilizația romană, unde el se definește în special în raport cu moartea, a cărei fascinație meduzantă (și să nu uităm că fascinatio provine din fascinus, traducerea latinească a grecescului phallos) încearcă s-o eludeze privind-o numai cu coada ochiului. Potrivit acestei a doua interpretări, eseul Sexul si spaima propune de asemenea o privire metaforică spre originea limbajului, după cum o anunță, dealtminteri, o metaforă (deocamdată) criptică din Avertisment:

Fascinația este percepția unghiului mort al limbajului. Iată de ce această privire este întotdeauna laterală.

Mircea Cărtărescu, "Solenoid"

 – Humanitas 2015 ISBN 978-973-50-5059-7; 838 p

Perioada lecturii: 5 septembrie – 12 noiembrie 2016

Votul meu:

M-am abținut, cu greu, tre’ să mărturisesc, să citesc în avans vreo recenzie la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol Et in Solenoid ego!   publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul Fratele meu geamăn, scriitorul  publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.

Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față.

Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi”), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil”).

Dan C. Mihăilescu, "Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare"

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4250-9 ; 194 p.

Perioada lecturii: 5 – 17 octombrie 2016

Votul meu:

Cînd palatul şi biblioteca nu mai sînt decît nişte închisori ceva mai rafinate

După dezamăgitoarele lecturi ale romanelor unor scriitoare ca Cella Serghi  şi Anişoara Odeanu, începusem să cred că îndemnul lui Heliade-Rădulescu (uşor adaptat pentru a se potrivi contextului în „Scrieţi, fetelor, orice, numai scrieţi”) se reverberase pînă în perioada interbelică, pentru a umple locul acela unde ar fi trebuit să se afle literatura noastră feminină şi care părea sa fie ocupat cu adevărat doar de un singur nume şi acela pus în dreptul scrierilor de calitate, dar care nu-s capodopere: Hortensia Papadat-Bengescu. A trebuit să-mi pice în mînă cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare, ca să-mi revizuiesc opiniile, vorba lui Caragiale, pe ici pe colo,  şi anume în punctele esenţiale.

E adevărat că opera celor paisprezece figuri evocate (şi care nu toate aparţin numai perioadei interbelice) face parte din zona aceea a literaturii care ezită între ficţiune şi non ficţiune, fiind vorba de jurnale, memorii şi epistole, dar, poate că, aşa cum susţine autorul în prefaţa sa, memorialistica s-ar cuveni şi ea inclusă în beletristică, alături de literatura epistolară. Pînă una alta însă, pentru că, aşa cum se întîmplă cu operele de acest fel, graniţa dintre autor şi narator se estompează, figurile evocate, plătind într-un fel sau altul, ca să împrumut frumoasa metaforă a autorului,  vamă atît vieţii cît şi literaturii, se transformă în eroine exemplare, dînd naştere, în viziunea lui Dan C. Mihailescu, a trei tipuri, la fel de  exemplare, ale feminităţii româneşti: prinţesa, intelectuala, martira.

Al. O. Teodoreanu, "Politice şi apulitice"

- editura Victor Frunză, 1996. ISBN 9-789-739-120-159; 70 p.

Perioada lecturii: 11 decembrie 2012

Votul meu:

Am dat din întîmplare printre cărţile mele electronice  peste acest volumaş apărut la editura Victor Frunză pe care l-am citit dintr-o suflare, amuzîndu-mă copios. Am constatat cu această ocazie că unele epigrame le cunoşteam, dar eram convinsă că fac parte din folclorul urban (d.e. "Zece membri de partid") – convingere nu în totalitate deplasată, ţinînd cont de faptul că multe dintre versurile sale au intrat cu adevărat în memoria colectivă, unele, după buna tradiţie a oralităţii, fiind atît de modificate încît, aşa cum observă Wikipedia, nu se mai poate considera că-i aparţin.

Spumoase şi delicios de licenţioase, epigramele nu iartă nimic: nici figurile importante ale epocii, nici clasele politice, nici confraţii scriitori, nici propria înclinaţie bahică.

Lui Victor Eftimiu, Păstorel  îi pune cu umor la îndoială virilitatea... poetică:

"Eftimiu trubadur

Sperie Parnasul!

Cum zăreşte câte-un cur

I se scoală, … nasul!"

Lucian Boia, "Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)"

 – Humanitas, București 2016 ISBN 978-973-50-5278-2 ; 230 pagini

Perioada lecturii: 22 septembrie – 4 octombrie 2016

Votul meu : 4/ 5 stele

Societatea civilă românească se încheagă extrem de greu. (...) „Binele public” este și astăzi un concept destul de străin mentalității românești.

Mai mult decît atît, aș spune eu: pentru majoritatea românilor, nimic nu e mai presus de „binele personal”, iar orice preocupare (a altora, evident) pentru „binele public” este privită cu uimire, atunci cînd nu este luată de-a binelea în rîs. De aceea, sînt cîțiva ani buni de cînd nu mai împărtășesc mirarea lui Lucian Boia privind modul de gîndire pînă și al unor respectabili intelectuali români, pentru că, pe de o parte, intelectualitatea românească are o lungă tradiție în a sta (oarecum) drept și a judeca strîmb (apogeul constituindu-l nu comunismul, în care aveau măcar scuza constrîngerii, ci (in)glorioasa perioadă interbelică), iar pe de altă parte de cîte ori nu au sacrificat și ei binele public pentru cel personal. Așa se face că, auzind vara asta de la o persoană de altfel dragă mie panseul „Nu contează cine e la putere atîta vreme cît ne dă”, am zîmbit detașat și fără indignarea de anțărț, cînd o asemenea afirmație m-ar fi trimis la război cu toată lumea aia care consideră că i se cuvine să i se dea. Dovadă, probabil, că m-am învățat în cele din urmă cu ideea că aceasta e Românica noastră de azi care, așa cum observă just autorul, dacă se va schimba vreodată nu va fi din interior, cum nici cea de ieri și de alaltăieri nu s-a schimbat din interior, ci sub presiunea unor forțe mai presus de ea:

Rămîne să sperăm că istoria ne va fi în continuare aliată. Odată ce am intrat în logica unei democrații de tip occidental, s-ar putea ca mecanismul acesta să se dovedească mai puternic decît inerțiile noastre.

Alexandr Soljenițîn, "Arhipelagul GULAG" vol. al III-lea

– e-book; traducere, note și tabel cronologic de Nicolae Iliescu; Postfață de Ion Vasile Șerban (apărut la Editura UNIVERS București, 1998)

Perioada lecturii:  5 aprilie – 13 septembrie 2016

Votul meu:

Pe 31 ianuarie 2016, cînd începeam cu timiditate și oarecare strîngere de inimă lectura masivei opere a lui Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul GULAG, știam despre Gulag „doar” că era simbolul cel mai înfricoșător al represiunii staliniste și că desemna un vast teritoriu amenințător, delimitat vag (pentru mine) geografic prin nordul Rusiei, unde se afla cea mai mare închisoare (nu știam atunci că erau de fapt mai multe) pentru deținuții politici din fosta URSS. Citisem destule despre acest gen de închisori, de la opere de ficțiune a căror asemănare cu realitatea nu era deloc întîmplătoare, ca mărturia lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni a lui Marin Preda, la cărți de memorii scoase parcă din somnul rațiunii ca Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt sau Reeducarea de la Aiud a lui Demostene Andronescu, așa încît mă consideram oarecum pregatită pentru o lectură din care știam că nu vor lipsi pagini atroce.

Kingsley Amis, "Jake’s Thing"

 – Penguin Books 1980, ISBN 0140050965/ 9780140050967 ; 288 p.

Read from August 15^th to September 9^th 2016

My rating: 

During the twenty-minute waiting between the two buses I have to take to go to work every day I – read of course, what else? Usually slim books that don’t weigh a lot in my purse, like Kingsley Amis’s Jake’s Thing, which I borrowed from a friend of mine who bought it in a second-hand bookstore without looking inside, as I realized when I grabbed it one morning and opened it happily and impatiently (for Lucky Jim is one of my favourites and I was looking forward to something in the same tonality) in the bus station to suddenly realize that the first chapter was missing. Since the second one began at page 5, I decided that whatever events were presented in the first three (coz I excluded the title page, of course) could be read afterwards and thus, following a Cortazar recipe, I read the novel as it was and went in search of the first chapter afterwards. Lucky me, I found it on Amazon, which was offering it as a sample of its kindle edition.

I don’t want to suggest, with this long introduction, that the story of the reading was more interesting than the story itself; it was just that it made me able to recapture a long-lost memory from my childhood holidays at my grandparents’ house in a mesmerizing countryside (though, alas, not in Combray!), with long sunny days during which I used to climb dusty attics looking for old, dilapidated books I devoured despite missing covers or pages or both. I did not care much then about the indestructibility of the text, nor did I bother with the idea that even a single missing word can leave a gaping hole in a narrative. On the contrary, I loved to fill in the blanks with my own words, to guess and even re-write the missing parts.

Samuel Beckett, "The Unnamable"

 – e-book

Read from: September 25^th to October 3^rd 2013

My rating:

Imagine the creative impulse is a black hole from which rises a bewildered narrative voice, which tries to make sense only of itself, not of the world. Which tries to become a character, or a body, or a feeling, or a story, and struggles to accept both sides of every coin. Like a picture made only of colours, colours that burst, that flow, that spring from the canvas in no apparent order and coherence – The Unnamable is made only of words, whirlwinding round and round the reader in an endless monologue, questioning, negating and accepting, forever defining the unity of opposites:

I'm there already: I'll start looking for me now, I'm there somewhere. It won't be I - no matter, I'll say it's I. Perhaps it will be I.

Ludmila Ulitskaya, "The Funeral Party"

– Translated from the Russian by Cathy Porter – e-book

Read from August 29^th to 31^st 2016

My rating:

I definitely have to report it J: Ludmila Ulitskaya’s Funeral Party has stolen my dream – my nightmare, that is. I think I’ve already talked about it elsewhere, this recurrent dream I have in which I find myself stranded in Romania with no money and no job (although sometimes I dream that my former school took pity on me and employed me again), freaking out about my bills, my job and my home in Quebec. Over the years I’ve often dismissed this dream of mine as the embodiment of some lack of security about my position and role in my adoptive country that haunts my subconscious. I had to read Ludmila Ulitskaia’s book to learn on one hand that my nightmare was not unusual nor singular and on the other hand that another interpretation, subtler and cleverer could be found: a deep nostalgia of the immigrant for his/ her native land combined with the fear of the same nostalgia – fear to succumb it, that is:

Sarane Alexandrian, "Istoria filosofiei oculte"

 (Histoire de la philosophie occulte) – Humanitas, 1994,  Traducere de Claudia Dumitriu. ISBN 973-28-0438-6

Perioada lecturii: 29 mai - 19 august 2016

Votul meu:

Un cadou recent de la fostul meu prof de română, Istoria filosofiei oculte a lui Sarane Alexandrian a venit taman cînd căutam literatură de specialitate pe tema sefiroturilor din Pendulul lui Foucault. Așa se explică de ce am început s-o citesc, ca să zic așa, peste rînd, dar nu-mi pare rău deloc, subiectul, foarte interesant în sine, este tratat excelent!

Autorul afirmă în prolog că a scris această carte pentru că își explică fascinația dintotdeauna a cititorilor pentru magie și vrăjitorie nu prin declinul religiei sub influența materialismului și nici printr-o „aspirație intelectuală spre miraculos”, ci prin faptul că omul are atît o gîndire pragmatică cît și una magică, că o acceptă sau o neagă, că o cultivă sau o înăbușă. Aceasta este evidentă în copilărie, persistă în vise și se revarsă în nevroze sau psihoze.

John Updike, "Rabbit, Run"

– Crest Books, 1965; 256 p.

Read from June 16^th to July 21^st 2016

My rating:

I knew almost nothing about John Updike before reading Rabbit, Run, except that he was a contemporary American writer and a pretty good stylist (and after finishing the novel I can tell you the last appreciation is an understatement). However I was expecting (I don’t know why, especially since I knew all along the novel was published first in 1960) a postmodernist approach instead of a neo-modernist one. In brief, I thought his literary prestige is due to some innovations in the narrative technique and it was quite a surprise (a delightful one) to discover that he uses to deploy his inimitable, truly mesmerizing narrative voice mostly traditional techniques. That is, there is no cleverly built up structure but a restless, rhythmic beat of a prose that discreetly and masterfully recreates a world by skillfully taming the words.

Jonathan Gottschall, "The Storytelling Animal (How Stories Make Us Human)"

- Mariner Books, New York 2013, ISBN 978-0-544-00234-0 248 p.

Read from June 22^nd to July 16^th 2016

My rating:

Someone complained that Jonathan Gottschall’s The Storytelling Animal is overgrown – that is, that all the ideas it contains could have been easily synthetized in a long article. I wouldn’t go so far, although I also felt sometimes that one point or another was discussed to its outer limits. Anyway, it was an interesting enough reading, even if not very original.

The premise of the book, disclosed by the title (quoting Graham Swift’s inspiring definition of mankind given in Waterland: “Man – let me offer you a definition – is the storytelling animal”) is that the human being is a Homo fictus, who makes up stories all his life, whether he is an artist or not, and the author takes his time in revealing how and why the fiction influences the human life, to stress “the major function” of storytelling: to shape the very human mind that shaped it, in order to prepare it for the everyday problems.

Virginia Woolf, "Mrs. Dalloway"

 – e-book

Read from: February 17^th to 27^th 2014

My rating:

Oh, these modernists, what a mess they’ve made of the narrative! What a wonderful, wonderful mess! Gone is the narrator with his arrogant omniscience, gone is the plot with its mania of ordering the events, gone is the safe timeline, gone the round characters, gone, all of them, for they are lies, they pretend to imitate reality while they do not. Or so Virginia Woolf thinks:

"Life is not a series of gig-lamps symmetrically arranged: life is a luminous halo, a semi-transparent envelope surrounding us from the beginning of consciousness to the end. Is it not the task of the novelist to convey this varying, this unknown and uncircumscribed spirit, whatever aberration or complexity it may display...?" (Modern Fiction)

Annie Dillard, "Living by Fiction"

 – Harper Perennial 1998; 192 p.; ISBN 0-06-091544-7

Read from May 31^st to June 21^st 2016

My rating:

With her “Living by Fiction”, Annie Dillard seems to contradict Emile Cioran’s belief that building on the ideas/ creations of others is a form of intellectual parasitism, such an outstanding proof is this book that criticism can be art, that it can use literature as an inspirational source to its own glory, just like art uses world to the same purpose. In fact these are the two main themes of the essay: criticism versus art and art versus the world, both suggested by the inspired title. The second one is also emphasized by a clever question asked in Introduction: “Does fiction illuminate the great world itself or only the mind of its human creator?”

The answer is gradually developed in the three parts by discussing the how, the what and why of the fiction-world relationship. Part One, “Some Contemporary Fiction”, compares what the author calls historical modernists (Kafka, Joyce, Faulkner, Gide, Woolf, etc.) with contemporary modernists (Borges, Nabokov, Beckett, Barth, Robe-Grillet, Calvino, Cortazar, etc.) to show that the techniques of the first are still employed by the latter, by looking over time, characters, point of view, fable or themes.

Umberto Eco, "Le pendule de Foucault"

 – (Il pendolo di Foucault) Éditions Grasset et Fasquelle 1990, ISBN 2-253-05949-8, 656 p. Traduit de l’italien par Jean-Noël Schifano

(Re-) lu du 30 mars au 15 juin 2016

Mon vote :

Que je me souviens bien de la première édition (une traduction en roumain) du roman Le pendule de Foucault qui m’est tombée entre les mains dans ma jeunesse, et de la forte impression que m’a laissé cette lecture ! il m’avait tellement fasciné que, comme une vraie émulation de ses personnages, j’ai lu, par après, tout ce que j’ai pu trouver sur les Templiers (incluant Les Rois mauditsJ).

Vingt ans après, comme dirait Dumas, me voici de nouveau émerveillée devant ce chef-d’œuvre d’Umberto Eco, qui, je vous le dis,  sonne aussi bien en français qu’en roumain. Il faudra absolument que ma prochaine relecture soit en italien, mais je me suis senti obligée de le lire cette fois en français, étant donné que la présente édition a été un des premiers livres achetés ici, au Canada, avec l’intention de me refaire la bibliothèque que j’avais dû laisser en Roumanie.

Edmond Rostand, "Cyrano de Bergerac"

 – ebook

Lu du 7 au 14 juin 2016

Mon vote :

Quand mon groupe de lecture  a proposé pour le mois de juin le texte Cyrano de Bergerac d’Edmond Rostand, une amie à moi a déclaré qu’elle allait le lire seulement après avoir vu la représentation théâtrale. Sage décision, étant donné que ce genre de textes semble conçu plutôt pour être parlé, déclamé, joué, bref vécu publiquement que pour être lu dans l’intimité. Et pourtant, moi, j’ai toujours aimé lire les pièces de théâtre, et, différemment de mon amie, je préfère, si possible, lire avant de voir, apprécier ce que le texte dit avant de m’émerveiller de la façon dont il est reproduit et si je devais absolument choisir entre les deux options, je choisirais toujours la première (sauf s’il s’agissait d’une distribution exceptionnelle, peut-être).

Une première raison de cette décision serait que de cette façon tu peux être sûr d’avoir devant toi le texte intégral et non une variante abrégée par raisons de mise en scène (ou par faute de mémoire des acteurs 😃), ce qui, surtout dans les cas des chefs-d’œuvre, est très important, car chaque mot est irremplaçable, même dans les indications scéniques et les description du décor qui ne se résument jamais à être seulement cela. Et puis, comment pourrait-on autrement capturer l’opinion de l’auteur sur son propre œuvre, étant donné qu’il n’y a pas de voix auctorielle plus impersonnelle et plus discrète que dans le genre dramatique ? C’est seulement par l’entremise de ces indications et de quelques sous-titres et/ ou autres spécifications qu’elle peut trahir un peu son penchant pour le ludique, en influençant, rendre complice ou induire en erreur son lecteur.

Yasunari Kawabata, "House of the Sleeping Beauties"

 – e-book

Read from April 21^st to 22^nd 2014

My rating:

I’ve always had a certain uneasiness in how to approach Asian literature. Since my knowledge of its background is very limited, I never knew whether the association of a symbol, an image or a metaphor with a Western myth or a Western writer is not risky or simply showing. But then I remembered that there is no such thing as a wrong interpretation (only a dull one J), that a text generally speaks to us what we want it to speak, that, in the end, its voice is always also universal and personal, so that you are free to beat about the bush if you do it gracefully.

All this to explain why to me this novella reminded not only of the two brothers, Hypnos and Thanatos, but also of Orpheus and Eurydice and of a Mircea Eliade’s story, Youth without Youth (made into a film by Coppola, by the way).

Elena Ferrante, "The Story of the Lost Child"

(Book Four of the Neapolitan Novels – Maturity, Old Age) – Storia della bambina perduta. Translation by Ann Goldstein – e-book.

Read from May 20^th to 30^th 2016

My Rating: 3/ 5 stars

I don’t know if my habit to read three or more books at the same time is good or bad, but it surely gave me the opportunity to discover connections between books I would have never put in the same sentence in other circumstances. For example, it was fun to discover, in two very dissimilar books, Martin Amis’s The Pregnant Widow and Dan Lungu’s The Little Girl Who Played God, a similar reaction of the characters in front of some landscape while visiting Italy, and which seemed to their awed eyes so impossible picturesque that it had acquired the glossy quality of a postal card. Or to discover that both Alice Munro’s neorealist The View from Castle Rock and Kazuo Ishiguro’s magic realist The Buried Giant managed to find that elusive border between reality and mythology. Not to speak about those times when a book effectively has called another – as Umberto Eco’s Foucault Pendulum did with Alexandrian’s History of the Occult Philosophy – for how could I explain otherwise the fact that I received the second (without even asking) from my former high school teacher just when I was struggling to put in order some random information about occultism wickedly given to me by the first?