James Joyce, "Dubliners"

 – e-book

Read from June 6^th to 18^th 2013

My rating: 

The Winter of Our Oblivion

Joyce, you have to take him in small doses, carefully tasted and swallowed. Do not expect to like his universe, do not expect to lose yourself in some kind of epic bliss. You can never choose to be a first-level reader of his books (to use Umberto Eco‘s terminology), only a second-level one, that is, one who looks rather for how than for what it is told. If you don’t, the grey desperation of his characters can easily become your own, since their epiphanies are all about dullness and hopelessness, about bleakly understanding their lives and resigning to their fate.

The greatest epiphany concerns of course Dublin, the main character of Joyce’s books. Stephen Dedalus' and Leopold Bloom's Dublin, Dubliners' and Fineggan Wake’s Dublin is a dead, morose city where nothing happens, and nevertheless this “nothingness” gains Homeric proportions as every (apparently) insignificant hero fights for his right to be exactly this: insignificant. For there is a quiet dignity in these existences meant only for the background, in their determination to ascertain that background is also important. And maybe this is why the book begins with a death and finishes with “The Dead”, to emphasize that the lifeless life they lead, with their lack of ambitions, dreams, which seems to paralyze their actions and diminish their existence, is in fact life. Life of options you never considered, life of all that could have been but never was, second-hand life that suffocates you and cannot be redeemed. Not important, not novel-material, not exceptional – only life.

Mircea Cărtărescu, "Baroane!"

– Humanitas, 2005 ISBN 973-50-1082-8

Perioada lecturii: 14-22 decembrie 2014

Votul meu:

A fost un interesant exerciţiu de rememorare nostalgică lectura acestei cărţi, care adună cîteva dintre editorialele publicate de Cărtărescu între 2004 şi 2005 în Jurnalul naţional. Zic nostalgică, pentru că se suprapune mai mult sau mai puţin peste ultimul meu an petrecut în România, an agitat nu numai din cauză de controale medicale, vize, vînzare de casă, sortat lucruri (ce iau, ce las, ce vînd, ce arunc – he, he,  o întreagă poveste), ci şi din cauza alegerilor (eram pe picior de plecare dar nu mă puteam convinge să nu-mi pese, şi comentam cu indignare – cum o fac şi azi, spre nedumerirea prietenilor mei – rezultatele primului tur al prezidenţialelor, care păreau să sugereze că Năstase va cîştiga în turul doi).

Tocmai pentru că am încercat să leg lectura cît mai precis de amintirile mele, m-am uitat la sfîrşitul fiecărui articol ca să văd cînd a fost scris. Uneori am reuşit sa-mi fixez reperele temporale, alteori nu – pe de o parte pentru că memoria mea nu-i una excepţională (asta ca să mă exprim eufemistic!), iar pe de altă parte pentru că (şi asta-i soarta jurnalismului, din păcate, oricît de briliant ar fi el) evenimente care atunci păreau importante şi-au pierdut relevanţa în timp.

Mihail Sebastian, "Jurnal (1935-1944)"

 – e-book

Perioada lecturii: 24 noiembrie – 16 decembrie 2014

Votul meu:

În De l’inconvénient d’être né, Emil Cioran, după ce-și amintește stînjenit de toți exaltații, nebunii și degenerații pe care i-a admirat cândva,  își promite să nu mai îmbrățișeze niciodată o cauză, oricît de convingătoare ar fi ea. Ca și alți simpatizanți legionari, scriitorul român pune așadar convingerile sale politice pe seama tinereții nechibzuite, dar și a aparenței nobile a infamei mișcări interbelice.

Doris Lessing pe de altă parte, în recenzia la romanul lui Kurt Vonnegut Jr. Mother Night, afirmă că vina holocaustului nu o poartă numai hitleriștii, ci toți cei care prin pasivitatea lor, rezultînd fie din indiferență fie din lașitate sau oportunism, au permis ca toate acestea să se întâmple.

Am citit cîteva cărți impresionante despre Holocaust, unele reconstituind punctul de vedere al naziștilor, altele punctul de vedere al victimelor, altele punctul de vedere al celor aflați în zona aceea gri despre care vorbea Doris Lessing. Am printre lecturile mele cel puțin o operă ilustrativă pentru fiecare categorie, remarcabilă nu numai din punct de vedere documentar ci și artistic : Les bienveillantes, al lui Jonathan Littell, Se questo è un uomo, al lui Primo Levi si Mother Night de Kurt Vonnegut Jr.. Acestora li se adaugă acum Jurnalul lui Mihail Sebastian, în care le regăsim reunite și transfigurate, din păcate, de faimosul specific românesc.

Kurt Vonnegut Jr., "Mother Night"

– e-book

Read from December 5^th to 16^th 2014

My rating :

In the cuckoo's  nest

In her excellent review of Mother Night published in New York Times 41 years ago (here it is), Doris Lessing observes that the power of Vonnegut’s prose derives mainly from the refuse let humanity drift – that is, to let it embrace its lack of responsibility and its childish categories: white versus black, strength versus weakness, good versus evil: “The force of Vonnegut's questioning is such that one has to sit sown to think, to define degrees: Vonnegut simply cannot bear what we are, of course—like a lot of writers. The growl, the wince, the scream, that come off so many pages is due to this.” She continues with a brisk reminder that the guilt for Nazi horrors should be shouldered also by all those who, with their passivity and indifference, let them happen.

Innocence and guilt, heroism and treachery, are there as clearly defined as they seem? Are there truly opposite? Or, like the title suggests, do they generate from each other? Goethe’s Mephistopheles used to dream of a regressus ad originem, forcefully wishing light to be annihilated again by the mother night that borne it. But if it’s Mephistopheles’s job to spread darkness and fight against the light, what about the others? Those who believe themselves on the light side while helping the Devil with their own carelessness? They are quite a few, and among them the most controversial are those walking on the line that divides the two concepts, trying to keep balance on the thin thread until the imminent fall.

Émile Cioran, "De l’inconvénient d’être né"

 – Gallimard, 9 février 2007 ISBN 978-2-07-032448-4

Lu du  3 au 12 décembre 2014

Mon vote:

N’être ou ne pas naître

Il y a une histoire grecque d’une mère qui, après avoir rendu un gros service aux dieux est accordée un vœu et elle souhaite que ses enfants ne connaissent jamais de souffrance.  Les dieux les tuent sur-le-champ.

La définition implicite que les dieux, dans leur bonté cruelle, donnent à la vie humaine est semblable à celle que sous-entend le petit livre de Cioran, De l’inconvénient d’être né. Le titre est, évidemment, un euphémisme délibéré, car, pense l’auteur, les euphémismes « aggravent l’horreur qu’ils sont censés déguiser. » En même temps, le mot « inconvénient », avec sa temporisation trompeuse, marque le début de la démonstration impétueuse du thème suggéré par le titre et repris par l’image qui ouvre le livre, celle du penseur insomniaque, écoutant anxieusement le bruit du sable dans la clepsydre :

Trois heures du matin. Je perçois cette seconde, et puis cette autre, je fais le bilan de chaque minute.

Pourquoi tout cela ? – Parce que je suis né.

C’est un type spécial de veilles que dérive la mise en cause de la naissance.

Dan Lungu, "Raiul găinilor: fals roman de zvonuri şi mistere"

– Polirom, 2012

Citită de pe 16 pe 19 aprilie 2013

Votul meu:

Tot înainte! Că înainte era mai bine…

Într-un oraş oarecare - să zicem din Moldova, pe o stradă oarecare - să zicem strada Salcîmilor, care a avut şi ea cîndva Cuţarida ei, acoperită acum de falnica vilă a Colonelului, o mînă de pensionari se adună seară de seară nu în poiana lui Iocan ci la... Tractorul şifonat, unde discută de zor politică şi se amuza povestind tot felul de întîmplări ciudate, "zvonuri şi mistere" dintr-o Românie care numai pentru găini pare ruptă din rai...

Ca şi în "Sînt o babă comunistă", lumea prezentată e una buimacă şi umilă, care nu prea ştie ce să facă dintr-un prezent la fel de lipsit de sens ca şi trecutul ceauşist. Cu toate acestea, oamenii nu-şi permit (sau nu ştiu) să-şi plîngă de milă, iar hazul de necaz e încă o dată ridicat la rang de filosofie naţională.

Milan Kundera, "L’immortalità"

 – e-book

Letto dal 12 novembre al 4 dicembre 2014

Il mio voto:

L'insostenibile bellezza delle piccole cose

Come diceva Mark Harris? Ci sono letture leggere. E poi c'è letteratura. Ecco una definizione adatta per questo libro di Milan Kundera, che non è mica facile, ma boy, che virtuosità, che profondità – che letteratura!

Si dice che il postmodernismo (in senso largo, ovviamente) ha riunito senza discriminazione tutte le ossessioni narrative del passato, in una democrazia testuale che avvicina senza problemi l’immagine trasfigurata e il kitsch, l’idea comuna e quella ispirata, il linguaggio figurato e quello specializzato e cosi via, incorporando gli alti e bassi non solo delle generazioni anteriori, ma anche della sua epoca, con tutta l’ibridazione e cosmopolitismo che la caratterizza. Comunque, questa generosità e apertura mentale non lo impediscono ad avere anche lui un’ossessione: di marcare il suo territorio, di non permettere la sua trasformazione in qualcos’altro, di non perdere la sua identità romanesca e confondersi con un’arte diversa. E il solo modo di difendersene è rinunciare alle regole narrative classiche:

I nuovi tempi si gettano su tutto ciò che è stato scritto per trasformarlo in film, programmi televisivi o fumetti. Poiché in un romanzo è essenziale solo quel che non si può dire altro che con il romanzo, in ogni adattamento resta solo quel che non è essenziale. Se un pazzo che oggi scrive ancora romanzi vuole salvarli, deve scriverli in modo che non si possano adattare, in altre parole, in modo che non si possano raccontare.

Marguerite Yourcenar, "L’œuvre au noir"

 – Gallimard Folio le 26 novembre 1984 ISBN 2-07-036798-3

Lu du 10 novembre au 3 décembre 2014

Mon vote : 

Eppur si muove…

« Ecrites pendant les années 60, les pages de L’Œuvre au noir sont hivernales, froides et livides; elles nous renvoient la pâleur de l’époque. Cette luminosité se distingue d’emblée de celle des Mémoires d’Hadrien dont les reflets chauds et dorés nous rappellent les prémices de l’automne. Les vers du demi-dieu affleurent l’encre bleue de Méditerranée comme autant de pépites cuivrées qui annoncent le crépuscule d’un monde. L’hiver du Moyen-âge, lui, nous glace immédiatement les rétines de sa lumière crue et le regard sec de Zénon se mêle à l’obscurantisme de son temps. Une brume épaisse maintient les corps et les esprits dans un clair-obscur qui n’est jamais innocent. Au XVIe siècle, la lucidité est un risque à prendre. »

Ces mots extraits de l’étude de Maxim Blondovski, L’alchimie dans “l’Œuvre au noir” de Marguerite Yourcenar, une interprétation (profondeurdechamps.com) reflètent à merveille mes propres perceptions contradictoires à la lecture du roman, causées à la fois par un horizon d’attente (trop) influencé des glorieuses Mémoires d’Hadrien, puis par l’atmosphère glaciale qui m’a enveloppée tout au long de la lecture et que j’ai suspectée au début provenir de ma propre incapacité de vivre les « aventures du savoir » du personnage et enfin par la distance entre ma pensée et mes émotions de lecteur, qui est demeurée constante même à la fin, car la mort du héros je l’ai contemplée froidement, en accord parfait avec non seulement la sèche voix narrative mais aussi avec l’attitude du héros, qui objective lui aussi  la mort.

Mihail Sebastian, "De două mii de ani"

– e-book

Perioada lecturii : 17-23 noiembrie 2014

Votul meu: 

Pe vremea gri a epocii ceaușiste, dar și în acele timpuri tulburi ce i-au urmat, numite pretențios și vag inexact „de după revoluție”, îmi temperam adesea exasperările evadînd într-un trecut idilic, pe care-l opuneam României contemporane, de ale cărei zdrențe morale mă rușinam perpetuu, și nu o dată m-am trezit evocînd în fața studenților mei glorioasa Românie interbelică, grînar al Europei, în care leul, valută forte, era a opta monedă europeană ca putere de cumpărare, în care efervescența culturală era în toi, în care polemizau Ionescu, Steinhardt, Cioran, Barbu, pe scurt, o epocă în care cuvîntul „român” era asociat automat cu politica unui Titulescu, cu arta unui Brâncuși, cu muzica unui Enescu și nu cu lebede furate pentru a fi mîncate sau cu cerșetori luînd cu asalt capitale europene. Două decenii de lumină, efemere poate, spuneam, dar în care țara noastră a arătat că se poate.

A trebuit să-mi pice în mînă Întoarcerea huliganului de Norman Manea pentru a pune pentru prima dată la îndoială veridicitatea acestei imagini serene. A trebuit să citesc De două mii de ani pentru ca ea să se prăbușească definitiv.

Ian McEwan, "Amsterdam"

 – e-book. Traducere, postfață și note de Virgil Stanciu

Perioada lecturii: 3 – 17 noiembrie 2014

Votul meu:

Mi-am făcut obiceiul (deformație profesională, probabil) de a răsfoi netul imediat ce am terminat de citit o carte, nu numai pentru a obține informații suplimentare (de tipul cînd a fost publicată pentru prima dată, dacă există vreo poveste legată de geneza și de difuzarea ei, etc.) ci și pentru a vedea dacă sînt sau nu în ton cu opinia generală asupra ei (nu că un raspuns negativ mi-ar schimba-o, dar mi-ar putea alimenta o eventuală recenzie J). Sursele mele principale (atunci cînd mă informez nu în vederea unei analize exhaustive pe text, ci pentru note de lectură menite doar să-mi conserve primele impresii), sursele mele, cum spuneam, sînt Wikipedia, articolele apărute la apariție în mari gazete, de tipul The Guardian, New York Times, The Telegraph etc., și recenzii ale prietenilor mei fie de pe site-ul Goodreads, fie de pe bloguri pe care le urmăresc.

Într-o astfel de incursiune am dat peste o recenzie a romanului Amsterdam, făcută de un membru al clubului de carte The Guardian (vezi textul original aici), care m-a amuzat cu argumentele sale lejer bombastice de student în anul întîi la literatură care, mîndru nevoie mare că a descîlcit în sfîrșit meandrele tehnicilor narative ale construcției romanești, strîmbă superior din nas ori de cîte ori găsește o proastă aplicare a lor. Căci, să fim serioși, cine mai este interesat (în afară de celebrele grupe 101 din universitățile americane sau de unele cluburi de lectură), în aceste timpuri atît de postmoderniste încît au devenit post-postmoderniste, de coerență a conflictului și de verosimilitatea personajelor, două dintre reproșurile majore care îi sînt făcute romanului lui McEwan în studiul citat?

Ion Băieșu, "Balanța"

– Jurnalul național, București 2011

Citit de pe 13 pe 24 decembrie 2013

Votul meu:

– De ce-ai dat, fă, curvo, în mine? Organismu-ăsta ți l-a dat Dumnezeu numai pentru tine, nu e bun obștesc, n-avem voie să-l privim și noi cu ochiul sau să-l atingem cu mîna?

Așa o apostrofează pe Nela, eroina romanului Balanța, un navetist beat și indignat că fata s-a opus violent tentativei lui de a-i băga mîna sub fustă într-un tren supraaglomerat. Si acesta este procedeul, caragialian prin excelență, prin care situații penibile, bizare, adesea tragice capătă accente neverosimil comice: prin schimbarea perspectivei, simțul umorului detensionînd și redimensionînd pînă la derizoriu evenimentele. 

Detaliu deloc de neglijat pentru receptarea justă a romanului, o cheie de lectură oferită chiar de Nela, personajul reflector, ochii din spatele camerei de filmat (potrivit imaginii inspirate a lui Lucian Chișu) care înregistrează filmul alb-negru (dar niciodată cenușiu) al întîmplărilor:

… simțul umorului este o primă și decisivă dovadă că individul respectiv nu este prost sau înapoiat.

Alice Munro, "Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage"

 – e-book

Read from to October 28^th to November 11^th 2014

“Forsooken” but not forsaken

In a time of either careless abandon or generous inclusion of any literary technique ever thought of, Alice Munro still manages to surprise the reader, not only with her deceptive narrative perspective or her sly manipulation of the timeline, but also with the unexpected development of well-known themes, the powerful recreation of places and people and the plethora of significations.

I read so many volumes of short stories, including one of hers, but I can hardly recall holding a better one in my hand. The first and the last stories of this amazing book are masterpieces. The other eight are not far behind. On the whole, a perfect ten that undoubtedly puts Alice Munro among the geniuses of the genre.

All tales are about relationships, which end or not in marriage, the main theme of the book, suggested firstly by the title in which the word stands alone like a purpose or an end, then it is developed and mirrored, sometimes indirectly, in each of the ten stories with its own theme.

Roland Barthes, "The Pleasure of the Text"

Translated by Richard Miller – Hill and Wang, New York

Read from May 23^rd to 29^th 2013

When Sigmund Reads…

I definitely have to re-read this essay in French – besides wondering all along how some sentence had been formulated originally I had the strange feeling that some point was missed in translation (and not at all because it is a bad translation, far from it, but because the study juggles with many a French language subtlety).

That being said, I would like to emphasize that The Pleasure of the Text is exactly about what the title announces: pleasure, literally speaking, that is, a clever parallelism between the sexual pleasure and the reading, with its climax ☺, translated as bliss.

Martin Amis, "Money"

 – Penguin Books, London, 2000

Read from October 16^th to November 7^th 2014.

The palimpsest technique

I laughed myself silly reading Martin Amis’s Money. On the bus on my way to work, or in the metro on my way to University, wherever I happened to start reading, I burst out laughing. It was however challenging to discover where the comedy came from: was it a genuine laughter fed by traditional techniques, so to speak, such as situation, language, names, characters? Or did it answer some subconscious expectations of mine with its fine parody not only of a world of money exchange but also of a world of words exchange?

I think that one of the greatest qualities of Amis’s novel is exactly this clever shift from text to metatext without changing the tone, this world fair that becomes unexpectedly the word fair. While there is many a writer that exploited various comic techniques to describe one or other of the two universes, how many focused simultaneously on both? I mean, there is such a perfect blend between plot and meta-plot that at one moment a doubt arises as per who invented who: the author his narrator or the other way around. Let’s see.

Oscar Wilde, "The Importance of Being Earnest"

- e-book

Read from February 22nd to 25th, 2013

My rating

“In matters of grave importance, style, not sincerity is the vital thing.”

Here is a quote in a truly Wildean spirit, one of those sayings that Umberto Eco called “aforismi cancrizzabili” (how the heck do you translate this into English?); in other words, a reversible aphorism (and you seem to be able to reverse it all right: “In matters of grave importance, sincerity, not style is the vital thing”), a second-hand aphorism somehow, since the interest for “jeu de mots” outmatches the need to express a general truth. 

However, the question is: can this aphorism truly be reversed? In the light of all beliefs Oscar Wilde stood for, the exercise I made above loses its significance, for everybody knows that the only matter “of grave importance” in the writer's view was to be... “perfectly phrased!” in order to become “quite as true as any observation in civilized life should be.” That is, life is not bearable if not translated into art, the only place where “earnest” ceases to mean serious or sincere and turns into a synonym of nontrivial. 

Ion Vianu, "Amor intellectualis. Romanul unei educații"

- Polirom 2011

Perioada lecturii: 24 - 25 august 2013

Votul meu:

Decretată de România literară cartea anului 2010, primită cu entuziasm de critică și de public, opera Amor intellectualis este subintitulată roman fără să fie cu adevărat, aruncînd astfel o umbră de indoială asupra autenticității faptelor narate (să nu uităm că genul memorialistic oricum se află la limita dintre ficțiune și realitate), cu complicitatea autorului, bineînțeles:

… sînt un romancier care-și trădează secretele de atelier, sau un memorialist care alege crîmpeie din trecutul său, creînd un montaj.

Si, ca pentru orice operă de graniță, se ridică intrebarea: cît din succesul ei se datorează faptelor narate și cît talentului narativ?

Întîmplările rememorate sînt indiscutabil interesante, cultura autorului adesea impresionantă, și există o reală forță evocatoare mai ales in conturarea portretului lui Tudor Vianu, tatăl său, pentru care nu cade în capcana mitologizării și al lui Edgar Papu, autorul teoriei protocronismului românesc, pentru care nu cade în capcana demonizării.

Lola Lafon, "La petite communiste qui ne souriait jamais"

 – Actes Sud, 2014 ISBN 978-2-330-02728-5, paperback, 318 

Lu du 21 octobre au 4 novembre 2014

Mon vote

Le justaucorps du récit

…en 1988, une poignée d’étudiants courageux ont fait circuler des tracts de résistance qu’ils signaient de cette phrase : ne me cherchez pas car je suis nulle part.

C’est ainsi que finit l’élusive roman de Lola Lafon, avec une offre oblique de clé de lecture qui promet de réconcilier les sentiments contradictoires qu’on peut éprouver durant la lecture, sentiments générés exactement de cette incapacité d’établir le vrai héros de l’histoire.

J’ai eu la conviction, pendant un bon nombre de pages, que l’écrivain a nourri un monstre bicéphale, et que de sa préoccupation de ne privilégier aucune de ses deux têtes, soit le communisme ou le génie sportif, a résulté un hybride peu convaincant, puisque le symbole a été trop contorsionné afin d’entrer dans le lit procustien d’une idéologie. Et ce me semblait évident dès le titre avec son cliché irritant, car il paraissait indécent d’appliquer si à la légère une étiquette idéologique encombrante à des enfants qui ne savent rien des enjeux politiques. Il est vrai que le titre ne fasse que citer un journal américain, mais on ne peut pas s’empêcher de suspecter que son à-propos un peu tendancieux a eu également des raisons publicitaires. Même à l’intérieur du récit, je trouvais l’écart entre le ton poétique qui évoque la magie du mouvement et celui brutal réaliste qui décrit la terreur communiste trop grand pour ne pas nuire à l’unité narrative.

Norman Manea, "Plicul negru"

– Polirom 2007

Durata lecturii: 24 noiembrie – 13 decembrie 2013

Votul meu:

“Citești, mai citești? Semn de nefericire, lectura, nu?”

Majoritatea recenziilor Plicului negru postate pe Goodreads de către cititori străini exprimă fie nedumerirea, fie confuzia sau enervarea. Nu e greu de înțeles frustrarea lor, căci romanul este una dintre cărțile acelea iritante care, deși foarte bine scrise, sînt greu de iubit, probabil din cauza caracterului prea intelectual. Altfel spus, necesită o lectură exclusiv de gradul al doilea (în termeni umbertoechieni, vreau să zic), în contextul în care o lectură de gradul întîi ar presupune un efort mult prea susținut din partea unui cititor prea leneș (sau prea lipsit de talent rebusist :) ) de a citi necontenit printre rînduri chiar dacă realizează încă de la început că principala tehnică folosită este, așa cum observa și Matei Călinescu, scrierea criptică.

E știut, desigur, că romanul a apărut pentru prima dată în România socialistă, unde orice idee presupus subversivă trebuia camuflată pentru a trece de cenzură. In cazul Plicului negru, acest lucru a fost un incontestabil cîștig, o minunată ilustrare a observației lui Borges că cenzura e mama metaforei. Romanul este plin de metafore sugestive, care se transformă adesea în alegorii:

Confuzia unei dimineți reumatice. Cotoiul înșurubat în burlan, mormăind avertismente confuze. Cheia răsucind cuvinte ruginite în broasca ruginită…

Alina Mungiu-Pippidi, "De ce nu iau românii premiul Nobel"

– Polirom, col. EGO publicistica, 2012

Citită de pe 6 pe 24 septembrie 2013

Votul meu:

„Alina Mungiu are o luciditate înspăimântătoare, al cărei fascicul îl plimbă asupra ţării, aşa cum plimbă un gardian lumina reflectorului asupra curţii unei închisori“ declară ritos Alex Stefănescu într-o scurtă recenzie din Evenimentul zilei, în care comparaţia cu un gardian e doar punctul de plecare în crearea unei imagini nemiloase, de harpie neiertătoare a scriitoarei, pe care articolul la moartea lui Pruteanu, continuă criticul, în care scriitoarea ar fi dat dovadă nu numai de impietate, ci de-a dreptul de opacitate, nu face decît s-o întărească: „George Pruteanu a făcut (cel puţin) operă de pedagogie, învăţându-i pe români să vorbească mai bine româna. Asta nu contează?“

Îmi pare rău să spun, dar nu prea. Alex Stefănescu nu face decît să cadă în vechea meteahnă a românului pe care autoarea o denunţă neîncetat: aceea de a închide ochii la defecte, imposturi, micime de caracter, pe principiul unei îndoielnice compensaţii valorice, care nu face decît să ducă la halucinanta promovare a unor personaje care n-ar fi trebuit altfel să scoată vreodată capul din anonimat. Si iaca aşa ne procopsim cu cîte un Adrian Severin, „acest Dr. Faustus de Dîmboviţa“, cu cîte un Alexandru Paleologu care „a scris la Secu mult mai mult decît a recunoscut, şi i s-a trecut cu vederea, pentru că un anumit snobism frivol îl plasase deja în vogă.“, cu cîte un Băsescu, al cărui stil personal este lipsa de consultare şi cu multi alţii, toleraţi sau chiar admiraţi de publicul larg din cauză că „... ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist (...) face ca un personaj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan şi ca un propagandist al regimului şi ca un rezistent cultural.“