Anița Nandriș-Cudla, "20 de ani în Siberia. Destin bucovinean"

–e-book

Perioada lecturii: 15 – 24 mai 2017

Votul meu:

Pe vremea cînd citeam Arhipelagul Gulag, mi-amintesc că am avut o discuție în contradictoriu cu un prieten, care era de părere că memorialul lui Soljenițîn este o carte de ficțiune. Deși am înțeles imediat că nu punea la îndoială adevărul istoric ci doar pe cel al relatării, suspectîndu-l adică pe scriitor numai de cosmetizarea amintirilor, n-am putut niciodată accepta ca acest gen de mărturii (fie ele despre închisorile comuniste sau despre lagărele de concentrare naziste) să fie învinuite de estetizarea realității. La urma urmelor, nu  văd de ce talentul narativ al autorilor, care n-a făcut decît ca aceste opere să prezinte și interes literar, le-ar scădea în vreun fel valoarea documentară.

Printre aceste documente cu valoare și literară se numără o carte excepțională, 20 de ani în Siberia, scrisă de bucovineanca Anița Nandriș-Cudla, un Creangă feminin căruia destinul i-a furat șăgălnicia, dar nu și extraordinarul talent de povestitor. Opera, despre care am aflat pentru prima dată, din păcate, la mai bine de un sfert de veac de la apariție din excelentul studiu al lui Dan C. Mihăilescu, Castelul,biblioteca, pușcăria,  are ea însăși o istorie întortocheată, care duce cu gîndul (ca să constatăm iar că granita între ficțiune și realitate este uneori irelevantă) la acele romane care ofereau „tentația realului” prin utilizarea motivului manuscrisului găsit. Terminată pe la începutul anilor ’80 la Cernăuți, încredințată unui nepot, Gheorghe Nandriș, cu rugămintea de a o trece în România și a o face cunoscută, cartea va fi trimisă spre publicare editurii Humanitas aproape zece ani mai tîrziu,  în 1991.

István Ráth-Végh, „Istoria culturală a prostiei omenești”

 - (Az emberi butaság) Traducere: Doina Todoran; editura Garamond, București, 2003 

ISBN 9739140866

Perioada lecturii:  26 aprilie – 15 mai 2017

Votul meu: 

În ciuda titlului cu morgă atît de promițător academică, Istoria culturală a prostiei omenești a lui István Ráth-Végh nu se ridică la nivelul așteptărilor. Sau mă rog, n-a corespuns orizontului meu de așteptare. În sensul că nu e nici o sinteză coerentă, nici un studiu avizat, nici măcar o incursiune istorică autentică, doar o culegere de bizarerii mai mult sau mai puțin culturale, unele foarte amuzante, e drept, dar greu de băgat toate în oala, oricît de încăpătoare, a, ca să folosesc celebra expresie eufemistică a lui Miron Costin, celor cu minte puțină (à propos, oare oamenii viitorului vor considera obsesia noastră pentru „politically corectness” tot o mostră de sărăcie cu duhul, așa cum a făcut-o Ráth-Végh cu regulile de etichetă?).

Cartea se deschide cu o „Prefață înțeleaptă” (epitet care deja îmi ridica un semn de întrebare cu privire la calitatea interpretativă a studiilor de caz ce urmau să fie prezentate) în care autorul face o trecere în revistă a principalelor opere apărute pe tema dată pînă la el, constatînd că nu sînt foarte multe si nu toate la obiect. Cît despre volumașul său, nici acesta nu respectă în totalitate promisiunea din titlu, pe de o parte pentru că din cauza lipsei de spațiu se rezumă doar la un fragment din istoria culturii, iar pe de alta pentru că, dorind să ofere în primul rînd „o lectură plăcută”, nu e un studiu riguros, ci mai degrabă o prezentare de „colorate realități culturale”.

Ei bine, aceste „colorate realități culturale” sînt destul de incitante, dar din păcate comentariile care le însoțesc sînt adesea pueril condescendente. Încă din primul capitol, dedicat obsesiei petru aur, impresia este de ironie ieftină și diletantism în tratarea subiectului. Iată un exemplu:

Ca să-și sprijine șarlataniile, aurul își face o reclamă uriașă. Cronicile antichității sunt pline cu nemaipomenitele minuni ale aurului; vechile aiureli sînt în stare să ațâțe până și în zilele noastre fantezia unor oameni.

Georges Lucaks, "La théorie du roman"

- Traduit de l’allemand par Jean Clairevoye – Editions Gonthier, 1979

Lu du 27 mars au 5 mai 2017

Mon vote :

J’ai essayé de me rappeler, en lisant La théorie du roman de Georges Lukacs, si ce livre était inclus parmi  ceux qu’il fallait étudier à l’université et si oui, pourquoi je ne l’ai jamais lu. Peut-être le motif est, tout simplement, parce qu’il faisait partie de ces fameuses lectures obligatoires que je m’obstinais à ne pas lire comme un proteste silencieux (on était dans les années ’80, la pire période du socialisme roumain), contre tout ce qui avait trait à l’idéologie communiste. En tout cas, je suis restée avec des séquelles et préjugés même trente ans après car, tout au long de cette lecture, les implications marxistes du petit ouvrage ont ombragé pour moi, presque irrémédiablement, son incontestable importance philosophique et littéraire. Voilà pourquoi mes notes de lecture manquent un peu d’enthousiasme, même si, au froid, je dois accepter  sa valeur.

Il semble que les critiques à l’intérieur du Parti communiste dont il faisait partie et qui considérait la plupart des œuvres de Lukacs plus ou moins subversives, aient déterminé l’auteur de refuser une réédition de son essai (paru en 1920) pendant plus de 40 ans. En tout cas, dans l’Avant-propos de la seconde édition, écrit en 1962, il refuse toujours de le considérer une œuvre « essentielle » en le traitant, un peu condescendent, de travail enthousiaste mais assez superficiel, de jeunesse. En se souvenant que l’étude a été ébauchée en 1914 comme une réaction au fait que la social-démocratie de ces temps-là avait approuvé la guerre, contrairement aux opinions de l’intelligentsia de gauche avec laquelle  l’auteur s’identifiait, il se désiste de la méthode utilisée (de créer les concepts généraux à partir de quelques traits caractéristiques d’une orientation, période, pour descendre par après vers les phénomènes singuliers afin d’avoir la vue d’ensemble), qu’il aurait choisie plutôt parce qu’elle était à la mode que parce qu’elle était vraiment efficace. Enfin, le plus grand mérite qu’il trouve à son essai est par rapport à la pensée matérialiste-dialectique :

…la Théorie du roman me semble le premier livre où une éthique de gauche, orientée vers une révolution radicale, se combine à une exégèse traditionnelle et conventionnelle de la réalité.

Bohumil Hrabal, "Harlequin’s Millions. A fairy tale"

 - Translated from Czech by Stacey Knecht – Archipelago Books, 2014. 316 p. ISBN 978-0-9819557-3-5

Read from March 26^th to April 28^th 2017

My rating:

The Beautiful Absurdity of the Game

I knew nothing, shame, shame on me!, of Bohumil Hrabal when I received Harlequin’s Millions as an anniversary present from my best friend. Until then, for me Czech literature began with Karel Čapek and finished with Milan Kundera (one of my all time favorites, it’s true) with nothing in between. Not anymore. I have made a solemn promise to myself to read at least two other Hrabal’s works - Closely Observed Trains and I Served the King of England as soon as possible, because I already miss his voice.

For it is the voice that mesmerizes the reader from the very beginning of this amazing book, a voice streaming quietly but powerfully, uninterrupted by paragraphs (Jose Saramago does not have the monopoly of this kind of transposition of the oral style, it seems) like an “anecdote without end” to quote James Wood inspired phrase. A voice sometimes nostalgic, sometimes curious, sometimes satirical and sometimes just observant, telling the tale of the epic, endless confrontation between two sworn enemies: Man and Time. And displaying some of the weapons Man throws into the battle in order to neutralize Time’s only but very efficient one: Death.

Vlad Zografi, "Efectele secundare ale vieții"

 – e-book

Perioada lecturii: 26 aprilie 2017

Votul meu: 4/ 5 stele

În eseul „Sfârșitul cărților” (eseu din care puteți citi fragmente în excelentul interviu pe care Ema Cojocaru i l-a luat scriitorului pentru rubrica ei „Bibliotecă de scriitor” de pe bookaholic.ro) Vlad Zografi îşi amintește, vag amuzat, de supliciile la care l-a supus, în copilărie, „lectura obligatorie” a romanului lui Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă (pe care eu nu l-am citit, dar care mi-a amintit de alte două opere ale „Ceahlăului literaturii române” din aceeași categorie imperativă școlărească și care mi s-au părut tot atît de greu digerabile: Neamul Șoimăreștilor și Frații Jderi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, eu din Sadoveanu am rămas doar cu amintirea unui roman cît de cît onorabil, Creanga de aur, și cu anecdota aceea lejer stupidă cu milițianul – sau era Bulă? – care era curios să afle cum îl omoară Venea pe Siret). Atît l-a traumatizat cartea cu pricina, încît nu numai ca i-a închis apetitul pentru lectura pentru o bună bucată de vreme (i-l va redeschide abia în liceu cine altul decît Dostoievski) dar, pentru că nu a fost în stare s-o termine, i-a „dizolvat sfârșitul cărților”, în sensul că și acum finalul e partea dintr-o operă pe care nu și-o aduce aminte aproape niciodată, o consecință nu chiar nefericită pînă la urmă, dat fiind că

...în felul ăsta simt că poveștile nici nu se sfârșesc, că nimic nu poate și nu are dreptul să fie definitiv, că nu există concluzii, că-mi trăiesc lecturile într-un labirint de posibilități prin care mă plimb semi-inconștient. Și atunci mi se pare că un autor serios de romane nu ar trebui să ofere nici măcar finaluri multiple (s-a făcut, fără mare efect), ci pur și simplu să nu scrie finalul, să spună la urmă cam așa: „Eu mă opresc aici, dar cartea nu se termină. La drept vorbind, nu știu cum se poate termina”.

Julius Evola, "Metafizica sexului"

- (Metafisica del sesso), Humanitas, 1994 ISBN 973-28-0476-9. Cu un eseu introductiv de Fausto Antonini. Traducere de Sorin Mărculescu

Perioda lecturii: 28 decembrie 2016 - 31 martie 2017

Votul meu: 

În excelentul său eseu, Iubirea și Occidentul (despre care am scris aici), Denis de Rougemont face distincția între iubirea-pasiune și căsătorie (Eros versus Agape), declarîndu-le incompatibile din cauza faptului că sînt guvernate de legi diferite, prima ascultînd de legi emoționale și estetice care duc adesea la idealizarea sentimentului și la valorizarea absenței femeii, cealaltă de legi sociale și biologice, care au ca scop perpetuarea speciei, dînd ca exemple pentru prima iubirea cavalerească în care „Doamna” e adesea doar o noțiune abstractă, reflectînd nostalgia spre absolut, și pentru a doua contractele de căsătorie, bazate pe constrîngeri sociale și religioase. Totodată el urmărește laicizarea și vulgarizarea ambelor mituri atît în planul ficțiunii cît și în cel real.

Julius Evola, în eseul la fel de incitant Metafizica sexului analizează mai ales aspectul sexual al celor două tipuri de iubire, demonstrînd că la baza a ceea ce el numește „dragoste sexuală” nu stă o necesitate fizică, ci o dorință psihică. Trei idei importante se desprind din studiul lui: că erosul nu coboară omul la un nivel inferior, de animalitate, cum s-a crezut, ba dimpotrivă îl poate apropia de infinit; că egalitatea între bărbat și femeie este imposibilă pentru că țin de principii diferite (ceea ce mi-a întărit o convingere mai veche și anume că feminismul izvorăște nu atît dintr-o dorință de echitate socială, cît dintr-o încercare de escamotare a propriului sex, de care subconștientul feminin se jenează); în fine, că iubirea sexuală chiar între indivizi obisnuiți are potențialul de a reitera hieros gamos-ul primordial, întorcînd ființa limitată cu fața spre gura peșterii platoniciene. 

După ce enumeră trei dintre teoriile care au încercat fără succes să explice sexualitatea: finalismul biologic („prejudecata evoluționistă” darwinistă care consideră sexul doar un instinct animalic), impulsul genezic schopenhauerian (care presupune că un „geniu al speciei” alege si unește indivizii fără știrea lor în scopul procreației unor ființe cît mai aproape de perfecțiune) și plăcerea ca scop în sine (care pune la baza instinctului sexual tendința către voluptate a omului), Evola le opune teoria „magnetică" a iubirii (termen împrumutat de la Camille Mauclair) care explică erosul prin polaritatea sexelor ce se atrag ca într-un cîmp magnetic, idee inspirată de altfel de învățătura tradițiilor antice: de exemplu, doctrina tradițională extrem-orientală vorbește despre o energie specială sau un „fluid" imaterial, numit tsing, care ar crește proporțional cu gradul de yin și yang (esența feminină și cea masculină) care sînt prezente atît în bărbat cît și în femeie. 

...putem vorbi despre o magie naturală a dragostei, fapt hiperfizic absolut pozitiv, care intervine și în viața oamenii celor mai comuni, celor mai materialiști sau mai primitivi.” (s.a.)

Bill Bryson, "Notes from a Small Island"

 – e-book

Read from December 13^th 2016 to April 3^rd 2017

My rating

Wikipedia  informs us that, according to the opinion of listeners expressed in a poll initiated by BBC in 2003, Notes from a Small Island is the book that represented Britain best. Indeed, even though I can’t remember who recommended this book to me, I understand why I put it on my to read list: learning that its author was an American, I was curious to see how he perceived the British way, expecting a light and humorous reading, with many a linguistic and behavioural clash.

Well, the book answered and not my horizon of expectations. There are funny scenes, mentality contrasts, vocabulary misunderstandings and so on, but they do not always rate high in quality, sometimes the intended humorous observations are flat, or even vulgar or simply doubtful, like in this quote about names (although I found further ahead some very interesting study about the same subject):

I don't remember his name now, but it was one of those names that only English people have Colin Crapspray or Bertram Pantyshield or something similarly improbable.

Ileana Vulpescu, "Arta conversaţiei"

 – Editura Univers, 1980. 520 p.

Perioada lecturii 1-26 martie 2017

Votul meu: 

Era în 1985, aveam vreo 15 ani, tocmai intrasem la secţia de filologie-istorie a unui liceu de prestigiu din oraşul meu natal, cînd proful de română ne-a vorbit într-o zi, în treacăt, despre romanul Ilenei Vulpescu, încă în mare vogă pe atunci, în termeni mai curînd condescendenţi, subliniindu-i însă o calitate pe care nu ştiu de ce mi-o amintesc şi acum: puternica relaţie mamă-fiică aşa cum se desprinde ea din evocarea fiicei.

Bineînţeles că la mai puţin de o săptămînă de la discuţia cu pricina eram cu Arta conversaţiei în mînă (nici nu mai ştiu de unde am luat-o, că mama, deşi avea ceva „relaţii” la librărie, nu reuşise să facă rost de ea) şi, deşi de regulă mă-nchinam la proful meu ca la un zeu (era unul dintre monştrii sacri ai liceului), de data aia n-a reuşit să-mi zdruncine convingerea că am dat peste o comoară. Cum putea fi o carte mediocră una care oferea citate atît de profunde ca:

„Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.”

Sau

„Un bărbat nu-nşeală o femeie cu o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta.”

Sau (aici citez din memorie, deci se poate să fie o redare aproximativă) :

„Ïn viaţă nu reuşesc fetele cu 10 la literatură.”

Herman Hesse, "Steppenwolf

– Translated from German by Basil Creighton. Revised by Walter Sorrel. Penguin Books 2011, 254 p. ISBN  978-0-241-95152-1

Read from January 31^st to March 24^th 2017

My rating: 

s

In a note of the 1961 edition of Steppenwolf, Herman Hesse, feeling that his novel was wrongly or at least insufficiently perceived by some readers, suggests a reading key that would cover not only “Steppenwolf’s world of suffering”, but also that “positive, serene, superpersonal and timeless world of faith” represented by art and its “immortal” creators. Simply put, he encourages us to always keep in mind, while reading, the dichotomy between the material and spiritual world, dichotomy familiar to those who had already read Damien or Siddhartha.

This reading key will be elaborated by the first narrative voice in a Preface that not only makes a first portrait of the main character, Harry Haller, but also presents some of the themes of the book, such as the insignificant but suffocating bourgeois life, the call of eternity through art, the suicide solution and so on.

The Preface, written by what many a critic named the Editor, introduces also a well-known structural motive: the found manuscript (which, as we’ll see, encloses a second one). This first narrator, the nephew of Harry’s landlady, was left a copybook with a short note that gave him permission to do with it whatever he wanted to. His decision to publish it is sustained by his belief that it is a document of the time, that Harry Haller’s journey through hell is not a solitary one but represents the struggle of a generation,

“…for Haller’s sickness of the soul, as I now know, is not the eccentricity of a single individual, but the sickness of the times themselves, the neurosis of that generation to which Haller belongs, a sickness, it seems, that by no means attacks the weak and worthless only but rather those who are strongest in spirit and richest in gifts.”

Jean-Marc Léger, Jacques Nantel et Pierre Duhamel – "Le code Québec. Les sept différences qui font de nous un peuple unique au monde"

 – Les Éditions de l’Homme, 2016 ; 240 p. ISBN 978-2-7619-4641-4

Lu du 8 au 28 février 2017

Mon vote:

De ce livre, mes amis Francine et Claude m’avaient parlé avec enthousiasme un soir, devant une tasse de thé au Centre-Ville de Montréal, pendant qu’on attendait voir un film… roumain, auquel c’étaient eux qui m’avaient invitée, car il y a toujours un désir d’échange culturel entre nous – eux, ils veulent apprendre plus sur mon pays d’origine, moi sur le leur, qui peu à peu est devenu aussi le mien. Le lendemain, quand on s’est rencontrés de nouveau, cette fois chez eux,  ils me l’ont prêté volontiers et, malgré le grand nombre de statistiques, la lecture n’a pas du tout été ennuyeuse, au contraire, grâce à l’approche facile que les auteurs ont su donner à leur sujet.

D’ailleurs, le premier d’entre eux, Jean-Marc Léger, est le créateur de la plus grande firme de sondage canadienne, tandis que Jacques Nantel est professeur émérite dans le domaine de marketing à HEC (École des hautes études commerciales de Montréal) et quant à Pierre Duhamel, il est un journaliste spécialisé en économie et en affaires. Avec un tel trio, les résultats ne pouvaient être que les meilleurs.

Doina Ruști, "Manuscrisul fanariot"

Polirom 2015, 294 p.

ISBN 978-973-46-5326-3

Perioada lecturii: 17 ianuarie – 7 februarie 2017

Votul meu :

Vă mai amintiți de ferma poziție anticalofilică a lui Camil Petrescu, cel care declarase război scrisului frumos, respingînd toți tropii cu excepția comparației, în scopul capturării autenticității? Ei bine, romanul Doinei Ruști, Manuscrisul fanariot, suprasaturat de figuri de stil, pare să contrazică bonom această poziție, dovedind că autenticitatea se poate realiza chiar și prin măritișul improbabil între un Ionel Teodoreanu și un Mihail Sadoveanu, adică prin amestecul arhaismului discret, al regionalismului pitoresc și al argoului impudic cu epitetul multiplu, cu metafora copleșitoare și cu comparația năvalnică:

În nici una dintre limbile pe care le învățase nu exista atîta tărie, nici măcar în dialectul tribului său, cum se revărsa din sonoritatea cuvîntului pizdă. Avea aspreala de țuică și dulceață de afion, era împîclit de fumul celor mai parfumate ierburi. Avea ecou. Făcuse o călătorie lungă prin gurile lumii. Era bătrîn. Era rezistent. Era cuvîntul lui preferat dintre cuvintele rele.

Henriette Walter, "Honni soit qui mal y pense"

 – Éditions Robert Laffont, S.A. Paris 2001. 446 p. 

    ISBN 978-2-253-15444-0

Lu du 5 décembre 2016 au 30 janvier 2017

Mon vote :

C’est grâce à ma très chère amie Francine et à son grand amour pour la langue française que j’ai découvert Henriette Walter il y a quelques années. C’est elle qui m’a recommandé le premier livre que j’allais lire de cette excellente linguiste, Le français dans tous les sens, tout comme c’est elle qui m’a fait cadeau le deuxième, Honni soit qui mal y pense. Et j’ai retrouvé avec satisfaction dans ce dernier la même façon simple et intéressante de présenter les faits scientifiques sans quand même les vulgariser, la même vivacité et tendre ironie qui avait fait de l’histoire du français un bildungsroman dans le premier volume et qui transforme l’étude comparé du français et de l’anglais dans une histoire d’amour dans celui-ci.

De plus, il a été amusant, en relisant ma critique du Français dans tous les sens, de remarquer que je l’avais commencée avec une histoire de faute d’orthographe drôle (« blé dinde »), dont j’ai trouvé en plaisantant une justification étymologique dans le vieux nom de la dinde – poule d’Inde. Et bien, la lecture de cet étude me permet d’aller maintenant encore plus loin et d’expliquer que le nom du blé d’Inde donné au maïs au Québec est un calque linguistique de l’anglais américain (car le britannique maize n’a jamais été employé aux Etats-Unis où on a préféré corn (qui désignait toute céréale au XVII^e siècle), après l’avoir nommé pour un temps, évidemment, Indian corn !

Jeffrey Eugenides, "Middlesex"

 – e-book

Read from September 7^th to December 7^th 2016

My rating:

It took me quite a lot to finish Jeffrey Eugenides’s Middlesex (jeez, three months as I see from my Goodreads counter!), although it was not because it bored me, far from it, but because I chose to read it during my breaks at work and lately I didn’t have many😫.

There were so many interesting things in this novel, covering some important aspects of any narrative, such as themes, structure, characters, styles and so on, and in each of them it could be found at least one such fresh approach that I honestly don’t know where to begin. Therefore I’ll begin with the beginning, with the title, that is.

Let’s see: Middlesex is the name of the street where the narrator grew up and metonymically of the house of her/ his parents in this street; it is the name of the book and metaphorically of the main theme in this book – intersexuality; significantly, for the author does not acknowledge autobiographical references, it is also the name of the street in Grosse Pointe where the latter grew up.

It seems to me that just from the beginning there is this swinging between notions, the first one, between reality and fiction (the real street and the physical book with its title versus the narrator’s street and the theme in the book), inviting others, this time within fiction: immigration/ American dream, nature/ nurture, male/ female, family/ incest, tragedy/ comedy and so on) with the key-word that reunites them: “middle”. The structure of the novel, looking like a DNA double spiral, follows a subtle dialectic that keeps deploying the plot and intertwining its two layers: Stephanides’ family saga on one hand and Callie’s arrested bildungsroman on the other hand. The pattern is carefully weaved on an obvious canvas of Greek mythology by a narrator who warns the reader in an exaggerated  rhapsodic voice always tempered by soft postmodern irony (“Sorry if I get a little Homeric at times. That’s genetic, too.”) that the journey that follows is beyond the usual regressus ad uterum, for the discovery of the self truly begins with the genetic ancestry:

Stefan Zweig, "Marie-Antoinette"

- traduction d’Alzir Hella, Le livre de poche, Éditions Grasset & Fasquelle 1993 ; 506 p. ISBN 978-2-253-14669-8

Lu du 18 octobre au 2 décembre 2016

Mon vote :

Je ne savais pas grand-chose sur Marie-Antoinette avant de lire l’extraordinaire biographie que lui a faite Stefan Zweig. Un petit peu du côte historique – dernière reine de la France avant la Révolution française, décapitée (je pensais) en même temps que son mari, le Roi Louis XVI, un petit peu du côté culturel – une des dernières représentantes du rococo, et un petit peu du côté anecdotique (j’ai n’ai jamais traité de vraie cette histoire) – son supposé conseil au peuple affamé de manger de la brioche. Je n’étais aucunement curieuse de savoir plus d’elle (de cette époque c’est la figure de Robespierre qui m’a vraiment fasciné). Par conséquent, quand une amie, à son retour de France, m’a fait cadeau ce livre, acheté, « directement de Versailles », c’est le nom de l’auteur qui m’a poussé le lire, car je n’étais que modérément curieuse à apprendre de plus sur la vie de cette reine, dont je considérais la célébrité causée plutôt par son destin tragique que par ses exploits.

Néanmoins, la biographie de Stefan Zweig, sans contredire cette opinion, touche plutôt à son humanité qu’à sa personnalité, disons, officielle, la rendant vive, complexe et belle justement dans sa médiocrité, bref, la sortant des pages froides de l’Histoire pour faire d’elle un personnage presque littéraire. D’ailleurs, dès l’introduction, l’auteur nous avoue qu’il a voulu d’une part changer l’image controversée qu’elle a laissée à la postérité (soit de sainte, soit de pécheresse) et d’autre part montrer comment l’Histoire se charge de créer des héros malgré eux, rendant tragique même un être ordinaire, car:

…le tragique existe aussi quand une nature moyenne, sinon faible, est liée à un destin formidable, à des responsabilités personnelles qui l’écrasent et la broient, et cette forme ici me paraît même plus poignante du point de vue humain.

Pascal Quinard, "Sexul și spaima"

 - ebook

Perioada lecturii: 5 octombrie  – 29 noiembrie 2016

Votul meu:

În excelentul său articol Le texte littéraire, la lettre et l’image selon Pascal Quignard, Olivier Sigrist atrage atenția asupra faptului că este important să ne amintim, atunci cînd îl citim pe Quignard, că acesta se consideră un reprezentant al retoricii speculative, cea care opune relației filosofice cunoaștere/ rațiune dihotomia metaforă/ logos. Scriitorul, crede el, se situează cel mai aproape de nașterea logosului, opunînd cuvintelor, simple veșminte disimulatoare, nuditatea înspăimântătoare a limbajului: „Ce que son écriture tente de dessiner est cet écart entre la chose à jamais perdue et le langage, écart entre la chose du sexe et la sexualité organisée par le discours. Il nous en fait saisir la réalité en débusquant le transport constant des mots, des lettres.”

Precizare care adaugă o a doua interpretare temei enunțate succint de titlu, ce părea să se refere doar la efectele pe care le are sexul asupra psihicului începînd cu civilizația romană, unde el se definește în special în raport cu moartea, a cărei fascinație meduzantă (și să nu uităm că fascinatio provine din fascinus, traducerea latinească a grecescului phallos) încearcă s-o eludeze privind-o numai cu coada ochiului. Potrivit acestei a doua interpretări, eseul Sexul si spaima propune de asemenea o privire metaforică spre originea limbajului, după cum o anunță, dealtminteri, o metaforă (deocamdată) criptică din Avertisment:

Fascinația este percepția unghiului mort al limbajului. Iată de ce această privire este întotdeauna laterală.

Mircea Cărtărescu, "Solenoid"

 – Humanitas 2015 ISBN 978-973-50-5059-7; 838 p

Perioada lecturii: 5 septembrie – 12 noiembrie 2016

Votul meu:

M-am abținut, cu greu, tre’ să mărturisesc, să citesc în avans vreo recenzie la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol Et in Solenoid ego!   publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul Fratele meu geamăn, scriitorul  publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.

Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față.

Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi”), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil”).

Dan C. Mihăilescu, "Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare"

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4250-9 ; 194 p.

Perioada lecturii: 5 – 17 octombrie 2016

Votul meu:

Cînd palatul şi biblioteca nu mai sînt decît nişte închisori ceva mai rafinate

După dezamăgitoarele lecturi ale romanelor unor scriitoare ca Cella Serghi  şi Anişoara Odeanu, începusem să cred că îndemnul lui Heliade-Rădulescu (uşor adaptat pentru a se potrivi contextului în „Scrieţi, fetelor, orice, numai scrieţi”) se reverberase pînă în perioada interbelică, pentru a umple locul acela unde ar fi trebuit să se afle literatura noastră feminină şi care părea sa fie ocupat cu adevărat doar de un singur nume şi acela pus în dreptul scrierilor de calitate, dar care nu-s capodopere: Hortensia Papadat-Bengescu. A trebuit să-mi pice în mînă cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare, ca să-mi revizuiesc opiniile, vorba lui Caragiale, pe ici pe colo,  şi anume în punctele esenţiale.

E adevărat că opera celor paisprezece figuri evocate (şi care nu toate aparţin numai perioadei interbelice) face parte din zona aceea a literaturii care ezită între ficţiune şi non ficţiune, fiind vorba de jurnale, memorii şi epistole, dar, poate că, aşa cum susţine autorul în prefaţa sa, memorialistica s-ar cuveni şi ea inclusă în beletristică, alături de literatura epistolară. Pînă una alta însă, pentru că, aşa cum se întîmplă cu operele de acest fel, graniţa dintre autor şi narator se estompează, figurile evocate, plătind într-un fel sau altul, ca să împrumut frumoasa metaforă a autorului,  vamă atît vieţii cît şi literaturii, se transformă în eroine exemplare, dînd naştere, în viziunea lui Dan C. Mihailescu, a trei tipuri, la fel de  exemplare, ale feminităţii româneşti: prinţesa, intelectuala, martira.

Al. O. Teodoreanu, "Politice şi apulitice"

- editura Victor Frunză, 1996. ISBN 9-789-739-120-159; 70 p.

Perioada lecturii: 11 decembrie 2012

Votul meu:

Am dat din întîmplare printre cărţile mele electronice  peste acest volumaş apărut la editura Victor Frunză pe care l-am citit dintr-o suflare, amuzîndu-mă copios. Am constatat cu această ocazie că unele epigrame le cunoşteam, dar eram convinsă că fac parte din folclorul urban (d.e. "Zece membri de partid") – convingere nu în totalitate deplasată, ţinînd cont de faptul că multe dintre versurile sale au intrat cu adevărat în memoria colectivă, unele, după buna tradiţie a oralităţii, fiind atît de modificate încît, aşa cum observă Wikipedia, nu se mai poate considera că-i aparţin.

Spumoase şi delicios de licenţioase, epigramele nu iartă nimic: nici figurile importante ale epocii, nici clasele politice, nici confraţii scriitori, nici propria înclinaţie bahică.

Lui Victor Eftimiu, Păstorel  îi pune cu umor la îndoială virilitatea... poetică:

"Eftimiu trubadur

Sperie Parnasul!

Cum zăreşte câte-un cur

I se scoală, … nasul!"

Lucian Boia, "Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)"

 – Humanitas, București 2016 ISBN 978-973-50-5278-2 ; 230 pagini

Perioada lecturii: 22 septembrie – 4 octombrie 2016

Votul meu : 4/ 5 stele

Societatea civilă românească se încheagă extrem de greu. (...) „Binele public” este și astăzi un concept destul de străin mentalității românești.

Mai mult decît atît, aș spune eu: pentru majoritatea românilor, nimic nu e mai presus de „binele personal”, iar orice preocupare (a altora, evident) pentru „binele public” este privită cu uimire, atunci cînd nu este luată de-a binelea în rîs. De aceea, sînt cîțiva ani buni de cînd nu mai împărtășesc mirarea lui Lucian Boia privind modul de gîndire pînă și al unor respectabili intelectuali români, pentru că, pe de o parte, intelectualitatea românească are o lungă tradiție în a sta (oarecum) drept și a judeca strîmb (apogeul constituindu-l nu comunismul, în care aveau măcar scuza constrîngerii, ci (in)glorioasa perioadă interbelică), iar pe de altă parte de cîte ori nu au sacrificat și ei binele public pentru cel personal. Așa se face că, auzind vara asta de la o persoană de altfel dragă mie panseul „Nu contează cine e la putere atîta vreme cît ne dă”, am zîmbit detașat și fără indignarea de anțărț, cînd o asemenea afirmație m-ar fi trimis la război cu toată lumea aia care consideră că i se cuvine să i se dea. Dovadă, probabil, că m-am învățat în cele din urmă cu ideea că aceasta e Românica noastră de azi care, așa cum observă just autorul, dacă se va schimba vreodată nu va fi din interior, cum nici cea de ieri și de alaltăieri nu s-a schimbat din interior, ci sub presiunea unor forțe mai presus de ea:

Rămîne să sperăm că istoria ne va fi în continuare aliată. Odată ce am intrat în logica unei democrații de tip occidental, s-ar putea ca mecanismul acesta să se dovedească mai puternic decît inerțiile noastre.