Jeannette Walls, “The Glass Castle: A Memoir”

 – e-book

Read from 1^st to 4^th of January 2018

My rating:

In an article published in Vanity Fair after the release of the movie adaptation of The Glass Castle, Christine Champagne quotes Jeannette Walls remembering the effect her memoir had on her mother:  “The book was tough on her. But bless her heart—she said, ‘I don’t see it quite the way you did, but that’s the way you saw it.’ It’s crazy that she can see that.”

This candid statement made me meditate, not for the first time, upon that controversial and sometimes even ingrate place memoirs, diaries, even personal letters occupy – not quite fiction, because the events are supposed to have truly happened, but not quite reality – not only because human memory is faulty but also because the interpretation of the said events often distort them. Therefore these works are suspended somewhere in between, where everything is a little blurred and you cannot really accept nor deny objectivity, reliability, spontaneity and so on. Sometimes one of them makes that big step towards the literature realm and becomes art, like Solzhenitsyn’s Gulag Archipelago, in which the truth and the way the truth is told are equally important, but most of them inhabit the grey zone forever.

Jeannette Walls’s Glass Castle, despite its fairytale title and its peculiar talent to present the gruesome in an affectionate way is no exception. A very good memoir, but, as Francine Prose justly remarks in her NY Times review that “falls short of being art”.

Jean Teulé, « Le magasin des suicides »

- Éditions Julliard, Paris, 2007. ISBN : 978-2-260-01708-0

Lu du 8 au 14 décembre 2017

Mon vote :

Dans un premier temps, j’ai pensé que le roman de Jean Teulé, Le magasin des suicides,  n’était qu’une parodie de la parodie, une sorte d’interprétation à la française de la famille Adams américaine, tant l’humour noir, qui est agressivement présent dès les premières pages, semble parfois facile dans son désir d’épater : l’air compétent des  propriétaires du magasin des suicides, qui suggèrent à chaque client la meilleure façon de se suicider, leur propre famille dans laquelle un sourire est motif de panique, les gestes, les paroles et le comportement qu’ils tiennent absolument à être respectés (par exemple on ne dit au revoir qu’aux clients qui n’ont pas acheté, pour tous les autres c’est adieu), le gâteau d’anniversaire en forme de cercueil et la consolation au lieux des souhaits (« Dis-toi qu’il te reste un an de moins de vivre »), tout cela semble tomber souvent en caricature avec des grosses touches, sans beaucoup de finesse.

Dragomán György, „Rugul”

-  Máglya. Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă. Polirom 2015

Perioada lecturii: 16 noiembrie – 5 decembrie 2017

Votul meu:

„Povești și doine, ghicitori, eresuri...”

Oare care ar fi termenul cel mai potrivit (cuvîntul acela „ce ascunde adevărul” că tot l-am citat pe  Eminescu) pentru realismul împregnat de eresuri caracteristic literaturii  est-europene? Pentru că nu-i la fel cu realismul magic sud-american, asta-i sigur, dar nici nu găsesc o sintagmă la fel de fericită pentru a-l descrie – poate realism fabulos, deși e cam oximoronică și pretențioasă eticheta asta, dar mi-e greu să găsesc o alta care să sintetizeze la fel de bine proza de excepţie pe care am savurat-o în Rugul lui Dragomán György.

Yuval Noah Harari, "Sapiens. A Brief History of Humanity"

 – Kindle Edition, Vintage Digital, 2014, 466 p. ASIN B00K7ED54M

Read from October 26^th to November 15^th 2017

My rating:

The amazing book of Yuval Noah Harari, Sapiens. A Brief History of Humanity, could be summed up in two images: the one that reminds us, from the very first pages, of our not-so-noble origins:

Just 6 million years ago, a single female ape had two daughters. One became the ancestor of all chimpanzees, the other is our own grandmother.

And the one that ends the book with the not-so-flattering description of a petulant, overbearing humanity:

Is there anything more dangerous than dissatisfied and irresponsible gods who don’t know what they want?

In between, our not-so-glorious (hi)story, built solely on cruelty and destruction.

Dai Sijie, „Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză”

(Balzac et la petite tailleuse chinoise) traducerea Daniela Boriceanu. Postfață de Alexandru Călinescu. Polirom 2002. ISBN 9736811379. 198 p.

Perioada lecturii: 29 octombrie 2017

Votul meu:

Una dintre perlele de gîndire ale marelui conducător Mao Tze Dun suna cam așa: „Clasa capitalistă este pielea; intelectualii sunt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu mai există păr.”

Care va să zică, intelectualii sînt parte integrantă a capitalismului, tot atît de firesc asociați cu el cum este iarba cu pămîntul sau obrazul cu barba și prin urmare trebuie epilați temeinic, ca elemente destabilizatoare pentru un popor care n-are timp de gîndit.

E drept că intelectualii  sînt un grup bizar cu care nici o orînduire nu prea a știut ce să facă, exilîndu-i de obicei într-o zonă incertă, undeva la limita de jos a scării sociale, de unde rareori s-au ridicat dacă au decis să subziste doar prin propria creație fără s-o pună în slujba puterii. Și asta nu numai pentru că societatea se simte inconfortabil în preajma lor, dar și pentru că îi privește circumspect, suspectîndu-i (si nu totdeauna pe nedrept, din păcate) de manipulare. Niciodată însă n-a avut clasa intelectuală o poziție mai precară decît în comunism, orînduire care a încercat fie s-o transforme într-un instrument de propagandă (amintiți-vă că proletcultismul și cultul personalității în România, început în obsedantul deceniu, a atins culmi de rafinament nebănuite sub Ceaușescu), fie s-o elimine pur și simplu, umplînd cu ea închisorile ori distrugîndu-i opera.

Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”

– editura Polirom 2011

Perioada lecturii 11 - 24 octombrie 2017

Votul meu :

 Într-un interviu al Alinei Purcaru (pe care-l puteți citi integral aici), Lucian Dan Teodorovici îsi justifică inspirat alegerea subiectului romanului Matei Brunul cu un citat din Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Din acest punct de vedere, dar nu numai,  sînt de acord cu el și  nu cu cei care cred că spațiul literar postrevoluționar a devenit suprasaturat de opere despre comunism. Oricît s-ar scrie, nu este și  nu va fi niciodată destul: ca și  holocaustul, comunismul nu i-a mutilat numai pe cei care i-au căzut victime în mod direct: dat fiind că, așa cum bine spunea John Donne, nici un om nu este o insulă, toți am fost, în mai mică sau mai mare măsură, victime și  călăi, torționari și  deținuți, judecători și  inculpați. A uita e calea cea mai ușoară de a ne absolvi de vina indiferenței, a mimetismului, a naivității, a cruzimii sau a trădării, este o cale pe de o parte lașă de a ne proteja de adevărurile inconfortabile pe de altă parte o cale periculoasă de a lăsa posibilitatea ca aceste grozavii să se repete.

Albert Speer, „În umbra lui Hitler”

 (Erinnerungen), vol 1 și 2, editura Nemira, 1997. Traducere din limba germană de Ion Nastasia și Șerban Nastasia

Perioada lecturii: 18 octombrie 2017

Votul meu:

Un nazist cu față umană

Mi-aduc aminte că, pe vremea lui Ceaușescu, nu erau puțini aceia care nu-l considerau pe marele cîrmaci responsabil pentru existența lor umilă, fiind convinși pe de o parte că nu e la curent cu suferințele îndurate de popor și pe de alta că e dus de nas de nevastă-sa, care ar fi adevărata sursă a tuturor relelor. Fără îndoială că această credință naivă a exploatat-o Iliescu atunci cînd le-a promis, în 1990, celor care-au mîncat salam cu soia, un comunism adevărat, un comunism cu față umană. Pentru că, desigur, nu comunismul era de vină pentru suferințele lor, ci aceia care l-au pus prost în practică.

Cam aceeași idee apare în cartea lui Albert Speer, În umbra lui Hitler, care încearcă (si mi-e și frică să mă gîndesc în ce măsură reușește pentru unii cititori), cu o  subtilitate psihologică în același timp impresionantă și alarmantă, să ne convingă că autorul a fost de fapt un nazist cu față umană, că faptele sale au avut circumstanțe atenuante dat fiind că viziunea lui Hitler ar fi fost grandioasă, dacă nu l-ar fi pierdut anturajul format din oameni mediocri (cu o singură excepție notabilă, Speer însuși), anturaj care i-a încurajat obsesiile și în cele din urmă deformat viziunea.

Arthur Schnitzler, "Dream Story"

 – e-book

Read from October 5^th to 11^th 2017

My rating:

In 1933, Joseph Goebbels orchestrated a Fahrenheit 451 avant la lettre, by putting on fire, in some major cities of Germany, all those books that Hitler had identified as "Jewish filth", for they were written by nonentities such as Einstein, Marx, Kafka, Freud, Stefan Zweig and Arthur Schnitzler. The last one is the least known among them and it is a pity, because his work was fresh and daring both in ideas and style for his time (the beginning of the 20^th century).

Indeed, on one hand he did not hesitate to approach controversial themes like sexuality, nudity, or anti-Semitism and because of a play that would become one of his most famous, Reigen (better known under its French name, La ronde), he was labelled as a pornographer; on the other hand, he introduced the psychological analysis and the stream of consciousness to the German reader (he corresponded with Freud, exchanging information about the subconscious and the significance of dreams).

Françoise Sagan, « Bonjour, tristesse »

 – e-book

Lu du 28 septembre au 5 octobre 2017

Mon vote :

Je regrette un peu, moi aussi, comme tant d’autres lecteurs matures, de ne pas avoir lu Bonjour, tristesse dans ma jeunesse, bien que je me disculpe un peu en blâmant le régime communiste de ces temps-là, qui n’aurait jamais permis la publication et/ ou la traduction d’un tel livre, exemple éloquent du capitalisme pourri J.

J’avais pourtant lu (et en original, grâce à ma professeure de français qui me l’avait prêté) Aimez-vous Brahms, en savourant le style élégant et un peu mélancolique de Françoise Sagan, et c’est de ce style que je me suis souvenu en premier, dès que j’ai ouvert ce roman, écrit à 18 ans en seulement six semaines d’été de l’année 1953.

Il faut dire que l’histoire de la publication de Bonjour, tristesse soit aussi intéressante que le roman même : encouragée à le publier par une amie, Françoise Quoirez le dépose à la maison d’édition Temps modernes, où il va apparaître en 1954, mais non sous son vrai nom, car sa famille avait peur de la publicité et lui a suggéré de chercher un pseudonyme. Grande admiratrice de Proust, elle choisit le nom de son personnage, le Prince de Sagan, (nom beaucoup plus musical, d’après moi, que le sien). Le livre provoque des réactions violentes et contradictoires : admiration pour la qualité de l’écriture d’une part, et indignation pour le développement des thèmes encore tabou dans la société du temps, comme l’amour libre, l’alcool, l’amoralité et l’immoralité, etc. de l’autre. Mémorable est restée l’indignation de François Mauriac, par exemple, catholique fervent, qui écrit un virulent article contre une auteure qu’il appelle « un charmant petit monstre de dix-huit ans », article qui aura des conséquences inattendues pour son auteur, en contribuant amplement à la croissance des ventes du livre. C’est grâce à ce petit roman que Françoise Sagan est aujourd’hui parmi les plus lus écrivains français (selon Wikipedia, il est inclus dans la liste des 100 livres français du siècle).

Ray Bradbury, "The October Country"

 – e-book

Read from September 1^st to 27^th 2017

My rating:  

It seems that Ray Bradbury tried his hand with gothic horror only twice: first in 1947, with Dark Carnival, and second, eight years later, with The October Country. After that he declared that he said all he had to say in the field, which is a pity for all the lovers of the genre, because his “saying” was very promising indeed.

The October Country is a collection of gothic and fantastic tales that could be regrouped by subject in three categories: physical and psychical flaws (The Dwarf, The Watchful Poker Chip of H. Matisse, Jack-in-the-Box, Skeleton, Touched with Fire, The Jar), aspects of death (The Next in Line, The Scythe, There Was an Old Woman, The Wonderful Death, The Cistern), and supernatural/ mythological beings (The Lake, The Emissary, The Crowd, The Small Assassin, Wind, Uncle Einar, Homecoming, The Man Upstairs).

Although the title of the book does not refer to a particular short story, links them all, sending them, together with the reader, in that faraway land where nothing is what it seems to be, that twilight zone briefly described in the motto:

... that country where it is always turning late in the year. That country where the hills are fog and the rivers are mist; where noons go quickly, dusks and twilights linger, and midnights stay. That country composed in the main of cellars, sub-cellars, coalbins, closets, attics, and pantries faced away from the sun. That country whose people are autumn people, thinking only autumn thoughts. Whose people passing at night on the empty walks sound like rain... 

Carleta Calin, "Dictionnaire de termes immobiliers français - anglais

Dictionnaire de termes immobiliers anglais - français

Eugen Ionescu, „Nu”

 - ebook

Perioada lecturii: 31 octombrie – 1 noiembrie 2012

Votul meu:

În 1934, la trei ani după volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici, apare cartea de (pseudo)critică literară Nu a tînărului Eugen Ionescu (cum îşi ortografia pe atunci numele), la Editura Vremea, cu menţiunea: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului" (cei doi opozanţi fiind Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, iar ceilalţi membri Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino şi Romulus Dianu). Aşa cum aflăm din postfaţă, volumul, „premiat după aprinse dezbateri, nu a putut să apară la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II» în colecţia inaugurată pentru tinerii scriitori, datorită împotrivirii directorului editurii, Al. Rosetti”.

Tonul tăios, portretele mai mult decît nefavorabile făcute în mare vogă pe atunci, dispreţul faţă de cultura română în general şi de critica românească au stîrnit numeroase controverse şi polemici în viaţa literară a vremii, pentru că, de! nimeni nu profet în ţara lui, mai ales cînd afirmă cu toată convingerea că Arghezi „se va dizolva în uitare”, că Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste cărţi ale vremii sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi („o tristă carte”), orice ambiţie literară va fi avut şi mai ales că Eugen Ionescu însuşi va muri „fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană”.

Adriana Georgescu, „La început a fost sfârșitul”

 – e-book. Prefață de Monica Lovinescu

Perioada lecturii: 11 – 17 august 2017

Votul meu:

Libertatea nu este decît un trandafir albastru

Într-un interviu telefonic realizat de Mariana Conovici în 1998 si preluat de RADOR aici, Adriana Georgescu mărturisea că a scris La început a fost sfârșitul în primul rînd din disperare. Disperarea de a vedea indiferența Vestului la nedreptățile care loviseră România și de a asista la apatia cu care erau primite informațiile despre încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Eu aș adăuga un al doilea motiv: patriotismul exemplar care i-a dat puterea unei tinere fragile de 25 de ani să suporte tortura închisorii fără sa se lase doborâtă, și mai apoi să facă parte activă din Rezistența românească atît în țară cît și în străinătate, chiar și atunci cînd cauza părea (era!) definitiv pierdută.

Este o altă dovadă a superficialității vremurilor „foiletonistice” (ca să împrumut o expresie a lui Hermann Hesse) pe care le trăim faptul că autoarea este așa de puțin cunoscută, atît la noi, cît si în străinătate: nimic despre ea în Wikipedia (care îi dedică, desigur, o pagină lui Adrian copilul minune) și doar cîteva rînduri în Enciclopedia României. Eu însămi am dat peste numele ei din întîmplare, citind un interviu al Monicăi Lovinescu care mi-a trezit interesul. Cînd am regăsit-o menționată în cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria (de citit, neaparat) am citit cu aviditate cele scrise despre ea, dar nu mi s-a părut destul.

Ludmila Ulitskaya, "The Big Green Tent"

– e-book

Read from April 19^th to August 10^th 2017

My rating: 

The Guilt of the Innocent

“It’s a strange, inexplicable law that the most innocent people among us are the ones predisposed to the greatest sense of guilt.”

While looking up the Internet for possible meanings of the title of Ludmila Ulitskaya’s novel, I found this interesting information that, in the Qur’an, the martyrs are gathered in a big green tent at the shore of a river close to the door of Paradise, from which provisions are brought to them day and night. Therefore, they don’t enter Paradise but are fed by it.

I don’t know whether the author is familiar with this image, but her book convenes too, under the big tent of art this time, a world martyrized by one of the most oppressive regimes the world has known: the communism, the very regime that promised humanity Paradise on Earth. Injustice, betrayal, diverted and/ or stopped short destinies, broken wings are whirled down in the bottomless funnel of a society well-known for its dexterity in crushing citizens like bugs at the slightest sign of disobedience. A society that Ludmila Ulitskaya knew very well, since she was an active part of those who tried to oppose it then (just as she is a relentless of the Putin’s debatable democracy now). And it is this world of more or less mighty dissidents her book is about.

Vladimir Propp, "Morphologie du conte"

 suivi de « Les transformations des contes merveilleux » et de E. Mélétinski « L’étude structurale et typologie du conte ». Traductions de Marguerite Derrida, Tzvetan Todorov et Claude Kahn. – Éditions du Seuil 1973 ISBN 2-02-000587-5 254 p.

Lu du 8 juillet au 13 août 2017

Mon vote :

Parue en 1927, mais devenue célèbre seulement environ trente ans plus tard, la Morphologie du conte de Vladimir Propp a été pendant longtemps, et continue de l’être malgré certaines contestations et modifications, une vraie Bible du folkloriste. Je me rappelle même aujourd’hui les fréquentes références que notre professeur de folklore faisait, en 1985, à cet ouvrage, aussi qu’il était une lecture absolument obligatoire pour tous les étudiants de la faculté de philologie.

Je l’ai relu avec un grand plaisir, surtout parce que sa rigueur convient à ma pensée, et aussi parce que, bien que je ne sois jamais devenue spécialiste en folklore (loin de ça), je continue à être fascinée par les contes merveilleux dans lesquels je cherche, moi aussi, les traces des mythes.

Elsa Morante, "L’isola di Arturo"

– e-book

Letto dal 16 giugno al 10 agosto 2017

Il mio voto:

Nessun uomo è un’isola, diceva, più di quattro secoli fa, John Donne, splendido nella sua certezza che siamo talmente tutti parti dell’umanità che anche quando la campana suona per annunciare la morte di qualcuno, non suona solo per lui, ma anche per noi.

Contradirebbe L’isola di Arturo, il piccolo romanzo di Elsa Morante, quest’idea? A prima vista, il suo maggior tema pare la solitudine. Arturo, l’io narrante si vede solo e orgoglioso come la stella della figura di Boote che porta il suo nome, come il leggendario re dell’antichità. Da sua madre, morta alla sua nascita, non tiene che una foto presa da un fotografo ambulante: “Figurina stinta, mediocre, e quasi larvale; ma adorazione fantastica di tutta la mia fanciullezza.” Suo padre, benché molto vivo, non è mai vicino a lui, visitatore talmente sporadico e disinteressato che diventa per il suo figlio una figura mitologica, intangibile, sacra.

Hermann Hesse, „Jocul cu mărgele de sticlă”

 – ebook. (Das Glasperlenspiel ) Traducere din limba germană, prefață și note ION ROMAN

Perioada lecturii: 5 iunie – 4 iulie 2017

Votul meu:

Am citit pentru prima dată Jocul cu mărgele de sticlă în liceu, inițial doar pentru că era lectură obligatorie la disciplina Literatura universală, ca să-mi lase în cele din urmă (ca și Un veac de singurătate   citită tot atunci și în același context), o impresie atît de puternică încît și după treizeci de ani, deși îmi aminteam doar în linii mari despre ce era vorba în roman, o consideram capodopera lui Hermann Hesse. E drept, pe vremea aceea eram obsedată de sincretisme, de sinteze și de conexiuni culturale, de formule magice care să-mi permită navigarea simultană pe planuri cît mai diverse, așa că ideea unificării artelor și a științelor într-o viziune globală, independentă de jugul istoriei cu diacronismele ei enervante, mi se părea grandioasă.

Trei decenii mai tîrziu, închid din nou cartea ușor dezamăgită de astă dată de caracterul ei prea hibrid, de tonul excesiv didactic care nu o lasă să fie cu adevărat nici un bildungsroman, nici un roman de idei, nici un roman alegoric, nici utopic sau/ și distopic, deși, avînd cîte puțin din toate, pare la un moment-dat că e gata să le ofere generos cititorului in nuce. E adevărat, am regăsit magia vocii narative  din Siddhartha, Demian sau Lupul de stepă, dar nu și titanica încleștare psihologică din care s-au înălțat glorioșii eroi plecați în căutarea cunoașterii, dintre care cel mai fascinant rămâne, pentru mine, Emil Sinclair.

Jose Saramago, "Seeing"

 - Ensaio sobre a lucidez Translation from Portuguese Margaret Jull Costa – e-book

Read from June 2^nd to 15^th 2017

My rating:

In the capital of a Portugal-like country, the very city infected, four years ago, with the blindness disease, it is election day. The representatives of the three main parties, p.i.t.m. (the party in the middle), p.o.t.r. (the party on the right) and p.o.t.l. (the party on the left) are waiting impatiently for the citizens to come and vote, for a heavy rain seems to keep everybody inside their homes. However, when all morning and afternoon pass without anybody showing up, the organizers start to worry, until 4 o’clock p.m. when everybody comes at once – a little strange, maybe, but it looks like a return to normality. And another surprise is in waiting when the votes are counted: almost all (more than 70% anyway) are blank, as though the voters couldn’t or wouldn’t be bothered to read what it was written on the ballot paper. The authorities decide to repeat the vote, with worse results: this time more than 80% of the votes are blank.

This is the initiating event of the story told by José Saramago’s in another of his disturbing novels: Seeing. Everybody who had read it, together with Wikipedia 😀, keep informing us that this is a sequel of his famous other novel, Blindness, stressing that they should be read in this order. I happened to do so, but I am not convinced that the order is really important (if you are not obsessed with chronology, that is), not as important as to read them both, anyway, because they seem to me mirror stories, with the same theme developed in their rising action: the eternal divorce between power and reason, between authority and humanity and arriving at the same conclusion in the falling action: blindness is not a medical condition but a social one, and the few who can still see are doomed a priori, since they are unable to escape the fate that had been written for them: 

Vincent Bugliosi with Curt Gentry, "HELTER-SKELTER. The True Story of the Manson Murders"

 – e-book

Read from May 24^th to June 14^th 2017

My rating:

Monsters among and within us

I feel like I have always known about the tragic fate of Sharon Tate, even though I was too young (only three) at the time of the events to really remember them, and I only learnt about her tragic fate some ten years later when, while browsing a “Cinema” magazine, a saw a photo of her with the legend that it was taken a month or so before her death. There wasn’t other information and when I asked my mother she couldn’t (or wouldn’t) give me many details, neither, other than she was the famous Roman Polanski’s wife and that she was killed in her house while pregnant. I was too young to know where to look for, and there was no computer then to facilitate such research, so the circumstances of her death remained always somehow blurry in my mind, but her story moved me so much (mainly because of her pregnancy) that I have never forgotten her name.

However, it was only after reading Vincent Bugliosi’s Helter-Skelter, that I realized that, tragic as it was, Sharon Tate’s death was not only a criminal case to be investigated and solved by the police, but also an event with social and historical implications. In an interview  taken by Tom Watson for Newsweek in 2009 (40 years after the event), Vincent Bugliosi shared his conviction that the Manson murders changed the world:

Javier Marías, „Inimă atât de albă”

 (Corazón tan bianco). Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți

Perioada lecturii: 20-24 mai 2017

Votul meu:

Epitetul „alb” este de atîta vreme un clișeu pentru puritate, încît conotațiile sale negative (care există totuși în expresii ca „alb de mînie”, „alb ca varul” etc.) tind să fie trecute cu vederea, în special dacă este asociat cu inima. Este prin urmare destul de firesc ca orizontul de așteptare al cititorului, la vederea titlului romanului lui Javier Marías, Inimă atât de albă, să fie dirijat într-o primă fază către această interpretare (mai ales dacă, pentru că nu a citit sau a uitat că a citit piesa lui Shakespeare, nu realizează că este de fapt un citat din Macbeth).

Primele îndoieli apar odată cu moto-ul care pe de o parte clarifică titlul iar pe de alta avertizează că întâmplările relatate vor trimite puțin sau deloc cu gîndul la inocență, dacă nu cumva inocența e, fie și numai parțial, doar a victimei, în contextul în care e greu de crezut că prima imagine a romanului, cea a sînului alb, rotund, al Teresei, în contrast cu celălalt zdrobit, însîngerat, este întâmplătoare. Tot o inocență de gradul doi ar putea fi considerată și aceea a martorului fără voie, forțat să vadă și să audă adevăruri pe care le-a evitat cu îndemînare pînă atunci. În rest, leitmotivul culorii albe reinterpretează și chiar lărgește conotațiile negative pe care i le dă Lady Macbeth atunci cînd, din solidaritate, își deplînge că inima prea albă în contrast cu mîinile, la fel de însîngerate ca ale soțului ei care tocmai îl omorîse pe Duncan. Naratorul, încercînd să descifreze această afirmație oarecum obscură a personajului, echivalează culoarea cu nepăsarea, cu frica sau chiar cu slăbiciunea femeiască, insistînd asupra ideii că faptele, spre deosebire de cuvinte, sînt ireversibile, sau, ca să folosesc aceeași cromatică, sînt roșii, ca sînul Teresei, ca mâinile lui Macbeth sau ale lui Ranz, în timp ce vorbele se pot șterge sau retracta, lasînd în loc spațiile albe ale uitării: