Tuesday, 5 June 2018

Gail Honeyman, "Eleanor Oliphant Is Completely Fine"

 – e-book



Read from May 5thto June 1st2018

My vote: 



I understand that Eleanor Oliphant Is Completely Fineis the first novel Gail Honeyman has published. As a debut, it is a very interesting novel indeed, with its fresh and lively voice that leaves the readers with a smile on their lips after closing the book. 

I must confess I have had some trouble in establishing its genre, though. To label it chicklit seemed to me a little unfair, since this label carries a soupcon of superficiality, of light reading. The author of the Kirkus review appears to have encountered the same problem, calling it “part comic novel, part emotional thriller, and part love story” – a little too many parts, in my opinion, from which at least one an exaggeration and/ or wishful thinking. Nevertheless, it could be all three (and a few others), if you encompass them in a satirical approach, with a touch of neo-modernist psychological (melo)drama (hum, more and more confusing, told you, not so easy to classify). 

Thursday, 31 May 2018

Isabel Allende „Casa spiritelor”

 – e-book. 
La casa de los espíritus- traducerea: Cornelia Rădulescu



Perioada lecturii: 3 – 24 mai 2018 

Votul meu:



Că Isabel Allende ştie să scrie mi-am dat seama imediat ce am terminat de citit Daughter of Fortune (Fiica norocului, cred că e traducerea românească şi à propos de traducere, Cornelia Rădulescu face o treabă la fel de bună cu versiunea românească a La casa de los espíritusca Margaret Sayers cu aceea englezească a Hija de la fortuna). 

Cu toate acestea, nu pot să spun că romanul care i-a adus celebritatea, Casa spiritelor, m-a impresionat în mod deosebit. Este adevărat, tehnica narativă este interesantă şi ingenioasă în simplitatea ei aparentă şi în structura ei rotundă, chiar dacă nu este nouă. Naraţiunea curge pe trei voci care sînt de fapt două, a lui Esteban şi a Albei, deşi cititorul trăieşte cu impresia că naratorul principal, care povesteşte în general la persoana a treia inclusiv despre Alba, este mult mai îndepărtat în timp de evenimentele povestite. Abia în epilog Alba îşi asumă vocea narativă, destăinuind totodată că nu a mimat vocea bunicului ei, ci l-a lăsat să scrie el însuşi părţi din poveste. De asemenea, simetria compoziţională – romanul începe şi sfîrşeşte cu o notaţie din jurnalul bunicii naratoarei, Clara: „Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării..." dezvoltă şi structural tema eternei reîntoarceri nitzscheene, omul prins în lanţul repetitiv al destinului pe care Alba încearcă să-l rupă făcînd o dublă alegere: morală, în acelaşi sens nitzschean, atunci cînd hotărăşte să nu se răzbune, şi estetică, atunci cînd îşi sublimează suferinţa, transformînd-o în artă:

Friday, 11 May 2018

Jasper Fforde, "The Eyre Affair"

 –e-book

Read from April 20th to May 3rd 2018

My rating:



I’ve often told, to whoever wanted to listen to, the story of a lawyer friend of mine who, in the process of redecorating his apartment, put all his books in three or four huge plastic bags and left them in the (not quite secure) hall of the building. When I asked him how come he was not afraid someone would be tempted to take them, he answered: “Whenever have you heard about book theft? I, in my ten years or so of law practice, I have never encountered such a case.” And this happened almost twenty years ago, when e-books were still a dream of the future and folks like me were spending long hours in old bookstores in search of cheaper paperbacks, so the obvious moral of the tale is that for most people books are not valuable objects; even those who occasionally read don’t have the urge to be surrounded by books, nor to invest in them.

But how do you imagine life in a world in which not having books would be inconceivable, where they are the most coveted items, so that all human beings cherish, fight, steal and often die for them? What a dream world would that be, don’t you agree with me? Well, this is the world that generously opens for you in Jasper Fforde’s novel, The Eyre Affair. It may not be Borges’s paradise (it is not, for sure!) but man, how I would like to live there, if only for a while! In the circumstances, following the Literary Detective Thursday’s adventures it’s the best next, pun intended, of course.

Tuesday, 8 May 2018

Charles Robert Maturin, « Melmoth ou l’homme errant »

 – e-book


Lu du 3 avril au 7 mai 2018

Mon vote :



Ceux qui connaissent l’habitude que je me suis faite depuis longtemps de lire un livre dans la langue dans laquelle il a été écrit (à condition que je la connaisse, bien-sûr), ou, sinon, dans la traduction roumaine, seront peut-être étonnés de voir ma critique du roman de Charles Robert Maturin en français. Mais (et c’est la deuxième fois que cela m’arrive, après Le prophète de Khalil Gibran ) quand je l’ai commencé, j’étais convaincue que je lisais dans la bonne langue, je ne sais pas pourquoi (peut-être parce que j’avais déjà le e-book comme ça et de plus je me souvenais que Balzac avait écrit une suite à ce roman). 

En tout cas, même si je me suis rendu compte après les premières pages de mon erreur, j’ai continué la lecture parce que la traduction m’a paru vraiment bonne et j’ai considéré qu’il ne valait pas la peine de chercher l’original anglais – que j’aurais probablement trouvé sans trop de difficultés, étant donné qu’il s’agit d’une œuvre du début du XIXe siècle. 

Je dois reconnaître je n’aurais pas fait cette erreur quand même si j’avais eu idée de qui est l’auteur, mon ignorance étant nourrie par le fait qu’il est à peu près tombé dans l’oubli, ce que je trouve, après l’avoir lu, qu’il est vraiment dommage, non seulement parce qu’on pourrait à peine trouver un meilleur représentant du romantisme gothique, mais aussi parce que son récit a inspiré l’œuvre de quelques  grands écrivains du XIXe et XXe siècle, parmi lesquels Baudelaire, Balzac, Lautréamont, André Breton, Nabokov (vous vous rappelez la voiture de Humbert Humbert nommée Melmoth ?) et last but not least Oscar Wilde, dont il a été le grand-oncle, par alliance, il est vrai. 

Comme je disais tout à l’heure Melmoth ou l’homme errantest l’exemple parfait de ce qui a constitué l’idéal artistique du romantisme, dont il illustre presque toutes les caractéristiques  qu’on a appris à l’école, sans devenir pour cela une œuvre avec thèse (comme L’art poétiquede Boileau par exemple). 

Centré sur le thème faustien de l’âme damnée, le roman se construit autour d’un personnage mystérieux, Melmoth – héros-antihéros, exceptionnel en circonstances exceptionnelles, hantant la géographie des esprits et des pays, tragique dans son immortalité qu’il a gagné dans un pacte avec le diable et à laquelle il ne peut s’échapper ni même par l’amour pur qu’éprouve pour lui Imalie, et qui touche parfois à son cœur. 

Il faut bien que je rie, puisque je ne saurais pleurer, dit Melmoth en fixant sur elle ses yeux secs et brûlants que le clair de lune rendait plus visible. Il y a longtemps que la source des larmes est tarie en moi, comme celle de tout autre bonheur humain.

La mission de Melmoth, convaincre les gens à faire le même pacte que lui pour changer de place, le porte dans divers endroits du monde, ce qui donne l’occasion au(x) narrateur(s) de présenter plusieurs scènes dénonçant les fausses valeurs que promeuvent la famille, l’église, la société. Les plus terrifiantes sont celles présentées dans l’histoire de Moncada, qui donne une idée de la terrible influence que l’église catholique avait dans la famille et la société, transformant les gens en marionnettes avec la simple menace de la punition divine pour des pêchés plutôt imaginaires, comme dans le cas de la mère de Moncada, qui, même si est maintenant mariée avec le père du jeune espagnol, est convaincue par le prêtre de la famille que son fils aîné doit devenir moine pour laver le pêché d’être né bâtard. Dans un moment de faiblesse, Moncada cède au chantage sentimental de sa mère et accepte de prêter serment, se trouvant par après dans une situation sans espoir, malgré les efforts surhumains de son frère de l’en faire sortir. Les abus hallucinants des moines, encouragés par leur supérieur, les lois draconiennes influencées par l’Inquisition font la partie la plus troublante du roman, surtout à cause de leurs accents vrais :

— Et c'est cela, alors, la vie monastique ?
— C'est cela ; à deux exceptions près : pour ceux qui, par l'imagination, peuvent renouveler chaque jour l'espoir de s'échapper et chérissent cet espoir jusqu'à leur lit de mort ; pour ceux qui, comme moi, diminuent leur misère en la divisant et, semblables à l'araignée, se soulagent du poison dont ils sont gonflés en en instillant une goutte à chaque insecte qui, comme vous, peine et agonise dans leur toile.

Une autre caractéristique du romantisme a été le retour à la nature, non plus considérée seulement le cadre de l’action comme dans le classicisme, mais mise en communion étroite avec l’âme. Il n’est pas  par hasard que le personnage le plus pur, le contraste absolu de Melmoth soit Imalie, qui a grandi toute seule sur une île déserte, dans un paradis tropical :

C’est alors que j’existe de nouveau au milieu des fleurs et des parfums. J’entends la musique des airs et des ruisseaux. Tout vit et tout aime autour de moi. Mes pas sont jonchés de fleurs, et l’onde pure vient encore baiser mes pieds !

Par contre, des éléments gothiques sont utilisés pour décrire l’atmosphère dans les bâtiments construits par l’homme, qui sont froids et sinistres : châteaux hantés, monastères avec des cachots horribles, ruines et prisons où le bras long de l’Inquisition a jeté les pauvres malheureux qu’elle torture au nom du Dieu sans peur de devoir justifier ses actions :

Vous n'ignorez pas sans doute, Monsieur, que le pouvoir de l'Inquisition, semblable à celui de la mort, vous sépare, par un simple attouchement, de toutes les relations que vous pouviez avoir avec le monde. Du moment où sa main vous a saisi, toutes les mains humaines se détachent de la vôtre. Vous n'avez plus ni père, ni mère, ni sœur, ni enfant. 

Enfin, l’ambition du romantisme de briser les canons formels des genres littéraires, est brillamment accomplie ici, le roman y étant innovateur, avec sa structure très complexe qui combine à la perfection plusieurs techniques narratives rencontrés d’habitude séparément : l’analepse, la mise en abîme, le récit encadré non suivant le modèle du Décaméron mais plutôt celui des poupées rousses, les motifs du manuscrit (celui trouvé par le premier narrateur contenant l’histoire très fragmentée – faute du souci de l’authenticité – de Stanton et celui du manuscrit à recopier par Moncada et qui contient l’histoire de la famille Walberg et l’histoire des amoureux  Elinor et John Sandel), la multiplicité des voix narratives, etc.


Il y avait un temps, dans mon éloignée jeunesse, où je cherchais surtout des histoires de ce genre, car le mystère gothique me fascinait. Que j’aurais savouré ce roman si même aujourd’hui je l’ai lu avec un tel plaisir ! Honnêtement, parfois la mémoire littéraire est très injuste !

Friday, 4 May 2018

Karen Elizabeth Gordon, “The Ravenous Muse: A Table of Dark and Comic Contents, a Bacchanal of Books”


 – Pantheon, 1998. Illustrator, Dugald Stermer, Designer, Fearn Cutler. ISBN 067941861X; 248 p.




Read from April 9th to May 2nd 2018

My rating : 




You know that old saying, “You can’t judge a book by its cover”? Well, I have always considered it to be true, especially in its literal sense, therefore the cover of a book has never been a criterion in my reading choice – until now. I mean, until I was given, as a birthday present, some three months ago, Karen Elizabeth Gordon’s Ravenous Muse, and I so fell in love with Dugald Stermer’s drawing on it that it gave me the impulse to read it as soon as possible, despite the huge pile of books reproachingly hovering over me.

And I have not, for a single day of all 23 spent on reading it, regretted this impulse, not only because I so enjoyed looking at its amazing cover every time I closed it, but also because the cover really delivers, keeping its promise to feed the reader to his entire satisfaction, promise reinforced by the introduction:

Since you are here, you too must be a bibliogourmand, taking sensual as well as cerebral pleasure in the act of reading. And that’s what’s on the table here: creation caught in the act, writer and muse in flagrante delicto, biting each other’s mouths.

Wednesday, 2 May 2018

Carleta Calin, "Petit dictionnaire de termes musicaux français – italien – anglais – roumain"



Piccolo dizionario di termini musicali francese – italiano – inglese - rumeno
French – Italian – English – Romanian Little Dictionary of Musical Terminology 
Mic dicţionar de termeni muzicali francez– italian – englez – român 


Carleta Calin, "Petit dictionnaire de termes musicaux français - roumain"



Petit dictionnaire de termes musicaux français - roumain  - 

Mic dicţionar de termeni muzicali francez – român


Wednesday, 25 April 2018

Mihai Radu, „Extraconjugal”

 –e-book



Perioada lecturii : 13 – 19 aprilie 2018

Votul meu:



Bezna in transmisiune directă

În Suplimentul de cultură din 8 ianuarie 2018, Eli Bădică include romanul Extraconjugal al lui Mihai Radu printre cele zece creații românești notabile ale anului 2017. Ceea ce ar fi fost mai mult decît suficient pentru a-mi trezi curiozitatea, mai ales că mi-am propus de la o vreme să urmăresc mai îndeaproape literatura românească contemporană, doar că eu am citit articolul abia după ce am terminat cartea, asupra căreia îmi atrăsese atenția recenzia unei prietene întru cărți de pe GoodReads (mulțumesc, Vio!)

Să spun drept, nici despre autor nu știam mare lucru, dar ceea ce am aflat din nota biografică (că scrie pentru Cațavenci și pentru emisiunea Starea Nației, că a publicat două volume împreună cu Simona Tache, al căror titlu cel puțin - Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băutși Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor- parodiază celebra stupizenie a lui John Gray, Men Are from Mars Women are from Venus) ca să nu mai vorbesc de recenta lectură, bineînțeles, l-a inclus deja în lista mea privilegiată de nume cu asterisc (adică „*de ținut minte”).

Thursday, 12 April 2018

Georges Perec, « La vie mode d’emploi »

- e-book



Lu du 16 février au 5 avril 2018

Mon vote : 


Assise devant son ordinateur, elle est en train d’écrire la critique du livre de Georges Perec, La vie, mode d’emploi. Derrière le document Word ouvert dans une petite fenêtre (c’est une habitude à elle de ne pas occuper tout l’écran avec un document) on peut voir sur le bureau, autour d’une photo qui occupe le centre, une pêle-mêle d‘icônes : fichiers (« documents-travail », « utiles », « personnel », « let-ferm », « fichiers-divers-bibliothèque », « tablette-livres »), un document pdf (« Pablo Neruda, Selected Poems in Translation »), un document Excel (« boites-archivage ») et quatre documents Word (« dictionnaire immobilier », « 355 Georges Perec, La vie mode d’emploi », « 37 John Edward Williams, Augustus »et « 23 Galateanu Engleza » les chiffres représentant la page où elle est avec la lecture, sauf pour Perec qu’elle vient de finir mais dont elle n’a pas encore enlevé le dernier numéro de page) ; à droite se trouve la barre de tâches du Mac avec plusieurs programmes épinglés (Safari, EasyFind, Adobe Acrobate Pro, Microsoft Excel, Microsoft Word, iTunes); en haut s’étale la barre d’outils de Word (Fichier, Édition, Affichage, Insertion, Format, Police, Outils, Tableau, Fenêtre, Aide). Au centre, comme déjà mentionné, avec le coin droit couvert par la page Word, il y a une photo qu’elle avait prise dans sa ville natale Piatra Neamt, en Roumanie, il y deux ans : au milieu d’un beau trottoir pavé d’un jeu de grandes dalles rouges et de petites dalles jaunes, en tout premier plan, coupant l’image en deux et trahissant ainsi une profonde insouciance pour la composition ou tout simplement un manque crasse de talent photographique, se lève un pilier sur lequel sont collées quelques feuillets publicitaires. À gauche, sous une rangée d’arbres qui jettent leurs ombres dans la rue, un jeune homme vêtu d’une paire de bluejeans courts et d’un t-shirt gris qui se moule sur un ventre un peu trop rond vient de monter sur le trottoir tandis que, plus loin un couple traverse la rue dans l’autre direction. Le fond est occupé par quelques voitures parquées (rouge, noir, blanche – trop loin pourtant pour distinguer la marque) et par un grand immeuble ensoleillé (l’hôtel Ceahlaul, pour les connaisseurs). A droite, des gens se promènent à l’ombre d’un bâtiment ayant de petits magasins et d’autres institutions au rez-de-chaussée (on peut deviner une pharmacie au coin de la rue grâce à deux croix vertes, tout ce qui reste de son enseigne couvert par l’infortuné pilier et on distingue aussi l’enseigne – en roumain, mais facile à comprendre – d’un cabinet de gynécologie – « ginecologie » et analyses médicales – « analize medicale »). Un homme tenant par la main une petite fille en robe rouge s’éloigne de l’objectif, tandis qu’un jeune homme avec un t-shirt bleu sur lequel il est écrit quelque chose d’indistinct approche. Enfin, au premier plan et faisant concurrence au pilier, sa famille, toute souriante : père en chemise beige aux manches courtes, pantalon long noir et souliers beiges, fille en robe bleu marine avec un imprimé blanc, sandales beiges, sac-à-main en bandoulière et cheveux longs en dégradé, mère vêtue d’une blouse bleu foncé, pantalon noir et sandales beiges et sœur un peu en arrière, blouse blanche, pantalon bleu marine et sandales – évidemment beiges.

Friday, 6 April 2018

Richard Russo, “Empire Falls”

 – e-book

Read from March 17thto April 2nd2018
My rating:


Richard Russo’s Empire Falls reminded me of John Edward Williams’s Stoner in more ways than one – of course, it is about different events, a different narrative structure and not in the least it is written in a different style, but in the end both tell the story of a luckless, lost hero who does nothing to escape his fate and whose sense of responsibility is somehow overgrown. Moreover, both novels have a genially deceitful title, based on wordplay: “Stoner” is not a state of mind or body but simply the name of the hero and “Empire Falls” is not a historical evocation of a falling civilisation, but simply the name of the town where the action takes place. In other words, grammatically speaking that is, “stoner” is not a common noun and “falls” is not a verb. 
Nonetheless, Empire Fallsis an epic name for an epic story, but not in the sense the title a prioritricks us to think. Of course, a posteriori,you may always find a similitude between empires that fall when lives fall. From this point of view, the New England obscure town is as small as a village and as big as a country – a microcosm revealing the macrocosm. A town where nothing happens and all happens, which has its share of bad and good guys, boring or interesting, and is under the protection of a malevolent god, Francine Whiting who, (and this made me study the physiognomy of many a female colleague of mine J) “in the manner of a great many women of French Canadian ancestry, …lacked a chin, as if someone had already pinched her there.” (the original text is in italics)

Friday, 23 March 2018

Michael Shermer, „De ce cred oamenii in bazaconii. Pseudoștiință, superstiții și alte aiureli ale vremurilor noastre”

(Why People Believe Weird Things. Pseudoscience, Superstition, and Other Confusions of Our Time). Traducere din engleză de Anca Florescu-Mitchell.  e-book


Perioada lecturii: 4 – 17 martie 2018

Votul meu:


Nu-mi place să încep proiecte marțea. Bat în lemn să alung ghinionul, da’ nu în masă că se potrivește. Nu pun niciodată paharul jos fără să beau din el, după ce am dat noroc. Am o ușoară stare de neliniște existențială în zilele de 13 (mai ales dacă-i și marți). Nu mă duc la biserică, da’ nici nu îndrăznesc să mă declar atee – dacă Dumnezeu există totuși și mă aude? Nu mă miră deci că, de-a lungul întregii lecturi a eseului De ce cred oamenii în bazaconii, Michael Shermer mi-a vorbit cu vocea prietenei mele Nana – cu aceeași ironie, cu același umor și cu aceeași mirare amuzată în fața misterelor din mintea umană, care-i conduce uneori la raționamente absurde chiar și pe cei mai inteligenți (așa ca mine J ).

Desigur, la fel ca prietena mea Nana, care s-a priceput nu o dată să pună frîu imaginației mele cînd începea s-o ia razna, Michael Shermer e un sceptic. Iar scepticii sînt adesea priviți cu suspiciune de ceilalți, ba chiar acuzați că ar călca în picioare lucrurile sacre ale umanității, ca tradiții, eresuri, credințe. Aceasta pentru că lumea uită că, așa cum observă și Stephen Jay Gould în prefață, aceste intangibile sacralități au scos adesea la iveală monștrii din noi, conducînd la genocide, la robie și alte încălcări flagrante ale demnității umane, demnitate pe care scepticismul vrea s-o restabilească pentru că el este „agentul rațiunii împotriva iraționalului organizat... una din cheile decenței umane, sociale și civice.”

Friday, 16 March 2018

Katherine Anne Porter, „Corabia nebunilor”

– Ship of Fools. Traducerea Eugen B. Marian – e-book.



Perioada lecturii: 11 februarie – 11 martie 2018

Votul meu:




Cu toate că mama avea Corabia nebunilor a lui Katherine Anne Porter în bibliotecă de cînd eram copil (din cîte știu, o mai are încă – chiar ediția aceasta, publicată de Cartea românească în 1975 – oare  o mai fi fost reeditată?), și deși pe vremea aceea citeam cam tot ce-mi pica în mînă, nu știu de ce romanul ăsta nu m-a atras – ceva nu-mi plăcea la el, poate coperta (că titlul corespundea destul de bine orizonturilor mele de așteptare), sau poate l-oi fi răsfoit și nu mi-a plăcut stilul, nu-mi amintesc, cert este că îl citesc, iată, la mai bine de 40 de ani de la publicare și la aproape 60 de la apariția sa din 1962.

În orice caz, dacă stilul este cel care m-a făcut să-l ocolesc, trebuie să spun că intuiția mea a funcționat. Nu că nu ar merita să fie citit, de fapt, în linii mari romanul este destul de interesant,  în ciuda aerului ușor demodat și oarecum lipsit de strălucire, cauzat poate și de caracterul hibrid al scriiturii, în sens negativ, nu postmodernist: naratorul este ba omniscient ba introspectiv, preluînd vocea interioară a unuia sau a altuia dintre personaje, dar trecerea de la o ipostază narativă la alta este făcută cu o mai mare grijă pentru echilibru și simetrie decît pentru finețea tranziției (fiecare personaj trebuie să aibă timp egal de apariție, probabil pentru a nu-și putea aroga titlul de erou principal, în detrimentul celorlalte) astfel încît întreg romanul pare să ezite între o abordare modernistă sau realistă a narațiunii.

Monday, 5 March 2018

Alberto Martini, „Enigme captivante ale istoriei”

 – Editura Prietenii cărții, 1999



Perioada lecturii: 18 februarie – 4 martie 2018

Votul meu:



Eu credeam că autorii cu nume inventate și furtul de cărți sînt marca exclusivă a editurii „Alcris”, da’ văd că nici „Prietenii cărții” nu se dă în lături de la asemenea practici. Spun asta pentru că degeaba am căutat, n-am reușit să găsesc vreun autor cu numele de Alberto Martini – singura personalitate de care vorbeste Wikipedia este un pictor italian  care a preferat să ilustreze cărți, nu să le scrie.

Acum nu zic că Google le știe pe toate și mă trezesc eu să mă erijez în acuzator inflexibil doar pe baza lui, dar cartea însăși pare încropită la repezeală, adunînd  informații de pe ici și colo fără să le susțină bibliografic așa că nu știi care-s credibile și care nu. În plus se încheie abrupt, aproape în mijlocul frazei. Pe ansamblu, are aerul unui periodic de vulgarizare a științei botezat pretențios carte. Foarte neprofesional, da’ de ce mă mir, la urma urmelor, nu e decît foarte românesc 😐.

Friday, 2 March 2018

Elie Wiesel, „Celebrare biblică. Portrete și legende”

(Célébration biblique. Portraits et légendes). Traducere de Janina Ianoși – Editura Hasefer, București, 1998. ISBN 973-9235-52-2. 244 p.



Perioada lecturii: 6-24 februarie 2018 

Votul meu:



Exemplarul meu din Celebrare biblică, cel al editurii Hasefer din 1998 mi-a fost dăruit în 2001, de ziua mea, de către o prietenă, care mi-a scris pe pagina de gardă, alături de obișnuitele urări, și pariul pascalian: „Pariați că Dumnezeu există. Dacă ați pariat că există și există, câștigați totul. Dacă ați pariat că există și nu există, nu pierdeți nimic.” Deși m-a încîntat atunci metoda de convingere a lui Pascal (de departe mai incitantă decît profeția lui Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a cărei autenticitate, sau măcar exactitate a stîrnit ceva controverse, cum puteți vedea de exemplu aici) și deși recomandările prietenei mele nu mă dezamăgiseră niciodată, nu știu de ce am tot amînat s-o citesc. E drept că a fost printre puținele cărți pe care le-am luat cu mine atunci cînd am emigrat în Canada, patru ani mai tîrziu, dar ajunsă aici am pus-o din nou pe raft uitînd complet de ea. Și uite-așa am ajuns s-o citesc după douăzeci de ani de la publicarea în limba româna (cred că e prima ediție la noi, da’ nu bag mîna-n foc) și după mai bine de patruzeci de ani de la apariție (1975, Éditions du Seuil). Acum îmi pare rău că am ocolit-o atîta vreme pentru că, în ciuda cunoștințelor mele biblice destul de limitate, lectura s-a dovedit incitantă, iar interpretarea unor figuri religioase care erau și pentru mine, ca pentru multă lume locuitoare a spațiului  laic, doar niște simboluri sau alegorii, extrem de interesantă.

Friday, 23 February 2018

Dan Coman, „Parohia”

 – e-book



Perioada lecturii: 7 – 16 februarie 2018

Votul meu:


Iată-mă la finalul unei alte opere scrise în ceea ce s-ar putea numi, oarecum impropriu, realism magic est-european (după Rugul lui Dragomán György), și tot n-am găsit un apelativ mai potrivit pentru o astfel de scriitură căreia Dan Coman pare să-i găsească încă și mai multe valențe în miniaturala sa capodoperă Parohia, un roman atît de neconvențional încît e greu de considerat cu adevărat unul, în ciuda faptului că o generație întreagă de postmoderni au forțat într-atît granițele genului încît acceptă astăzi aproape orice fel de abordare.

De fapt Parohia și Rugul, atît de diferite din punct de vedere al construcției narative și al stilului, mai au cîteva puncte comune în afară de reinterpretarea originală a realismului magic despre care vorbeam mai devreme. În ambele romane, lumii exterioare dezolante i se opune o lume interioară care se apără de agresivitatea externă fie prin imaginație, fie prin opacitate. În ambele, naratorii sînt doar parțial creditabili, pentru că înțeleg doar parțial evenimentele la care asistă. În ambele, fundalul este istoria recentă, narațiunea lui Dragomán György părînd să continue povestea exact din locul în care a lăsat-o cea a lui Dan Coman – evenimentele din decembrie 1989.