Friday, 19 January 2018

Lynn Picknett & Clive Prince, „Conspirația Stargate”

(The Stargate Conspiracy) – ebook.


Perioada lecturii 6 – 17 ianuarie 2018

Votul meu:


Demne de admirație eforturile autorilor Lynn Picknett și Clive Prince de a unifica teoriile referitoare la noua ordine bazată pe conștiința de grup și sinergie care au creat o întreagă subcultură sub numele de New Age, și despre care cu toții am auzit cîte ceva dar o tratăm de obicei superficial, punînd-o repede în categoriile oarecum disprețuite ale paranormalui și/ sau ale conspirației, și considerînd-o așadar nedemnă de o abordare mai serioasă. Se pare însă că teoriile ei sînt studiate și monitorizate atent de instituții serioase ca NASA sau CIA, cu toate că scopul acestor studii și observații rămîne oarecum obscur.

În orice caz, credem sau nu în existența civilizațiilor extraterestre, în parapsihologie și paranormal, cartea Conspirația Stargate este utilă în măsura în care oferă o imagine de ansamblu a ideologiei grupurilor care și-au făcut din lumile de dincolo de curcubeu o nouă religie, legînd de ele viitorul umanității.

Tuesday, 16 January 2018

Roberto Bolaño, “By Night in Chile”

 – Nocturno de Chile. Translated by Chris Andrews. New Directions, 2003; ISBN 978-0-8112-1547-3 ; 130 p.


Read from  December 29th 2017 to January 9th 2018

My rating:




“Take off your wig” says Chesterton in the motto of Roberto Bolaño’s novella, By Night in Chile. Then tell the truth, the bald truth, and nothing but the truth.

But what truth? On his deathbed, Sebastián Urrutia Lacroix, priest, literary critic and aspiring poet, mightily takes responsibility for his actions, words and even silences, in a fractured confession that has both the appearance of truth and the suggestion of delusion, although he always seems sanctioned by the spectre of a mysterious, slightly menacing wizened youth:

The wizened youth is watching from a yellow street corner and yelling at me. (…) I can see his jaws and his lips moving and I know he’s shouting, but I cannot hear his words. He can see me whispering, propped up on one elbow, while my bed negotiates the meanders of my fever, but he cannot hear my words either.

Tuesday, 9 January 2018

Jeannette Walls, “The Glass Castle: A Memoir”

 – e-book


Read from 1st to 4th of January 2018

My rating:




In an article published in Vanity Fair after the release of the movie adaptation of The Glass Castle, Christine Champagne quotes Jeannette Walls remembering the effect her memoir had on her mother:  “The book was tough on her. But bless her heart—she said, ‘I don’t see it quite the way you did, but that’s the way you saw it.’ It’s crazy that she can see that.”

This candid statement made me meditate, not for the first time, upon that controversial and sometimes even ingrate place memoirs, diaries, even personal letters occupy – not quite fiction, because the events are supposed to have truly happened, but not quite reality – not only because human memory is faulty but also because the interpretation of the said events often distort them. Therefore these works are suspended somewhere in between, where everything is a little blurred and you cannot really accept nor deny objectivity, reliability, spontaneity and so on. Sometimes one of them makes that big step towards the literature realm and becomes art, like Solzhenitsyn’s Gulag Archipelago, in which the truth and the way the truth is told are equally important, but most of them inhabit the grey zone forever.

Jeannette Walls’s Glass Castle, despite its fairytale title and its peculiar talent to present the gruesome in an affectionate way is no exception. A very good memoir, but, as Francine Prose justly remarks in her NY Times review that “falls short of being art”.

Tuesday, 19 December 2017

Jean Teulé, « Le magasin des suicides »



- Éditions Julliard, Paris, 2007. ISBN : 978-2-260-01708-0



Lu du 8 au 14 décembre 2017

Mon vote :



Dans un premier temps, j’ai pensé que le roman de Jean Teulé, Le magasin des suicides,  n’était qu’une parodie de la parodie, une sorte d’interprétation à la française de la famille Adams américaine, tant l’humour noir, qui est agressivement présent dès les premières pages, semble parfois facile dans son désir d’épater : l’air compétent des  propriétaires du magasin des suicides, qui suggèrent à chaque client la meilleure façon de se suicider, leur propre famille dans laquelle un sourire est motif de panique, les gestes, les paroles et le comportement qu’ils tiennent absolument à être respectés (par exemple on ne dit au revoir qu’aux clients qui n’ont pas acheté, pour tous les autres c’est adieu), le gâteau d’anniversaire en forme de cercueil et la consolation au lieux des souhaits (« Dis-toi qu’il te reste un an de moins de vivre »), tout cela semble tomber souvent en caricature avec des grosses touches, sans beaucoup de finesse.

Pourtant, la facilité n’est souvent qu’une illusion, et le lecteur découvre, derrière l’air nonchalant de l’histoire, que les accents sarcastiques de la voix narrative touchent au tragique. Parfois le tragisme se cache derrière les figures – une personnification qui a oublié d’être drôle (« Dehors, le cri du tram un doigt pris aux fils électriques et au fond de la cave tout paraît suicide qui n’ose »), une métaphore qui faillit être ridicule (« Mishima rabat au-dessus de lui la trappe de la cave, allume une ampoule pâlotte puis descend l’escalier de vertige où s’abîme son âme. ») ou une numération des couleurs vives, contrastantes, pour peindre la mort :

Nous avons de l’acide d’anguille bleue, du poison de grenouille dorée, étoile du soir, fléau des elfes, gelée assommante, horreur grise, huile évanouissante, poison de poisson-chat...

Autrefois c’est l’intertextualité, soit une phrase célèbre de Camus mise dans la bouche d’une adolescente, un Sisyphe moderne dont la pierre à porter est devoir sortir de la maison pour voir ses amis, parce que sa mère lui a interdit d’utiliser son portable :

— Pourquoi veux-tu mourir ? lui demande, assis près de sa mère, le jeune Alan qui dessine de grands soleils sur des feuilles de cahier. 
— Parce que la vie ne vaut pas la peine d’être vécue, répond la fille d’à peu près l’âge du cadet des Tuvache

Soit des morceaux de l’univers baudelairien adaptés à ce nouveau paysage dystopique où les avertissements publiques – les nouvelles fleurs du mal de la civilisation ont pris la place de la nature :

À la queue leu leu entre les gondoles ils avancent centimètre par centimètre à travers les rayonnages aux forêts de symboles qui les observent avec des regards familiers tête de mort pour les produits toxiques, croix noire sur fond orange pour ce qui est nocif et irritant, un dessin d’éprouvette penchée goutte pour signifier le corrosif, un rond noir d’où partent des traits en étoile indique les explosifs, une flamme symbolise le produit inflammable, un arbre sans feuilles près d’un poisson échoué prévient de la dangerosité pour l’environnement. 



Avec son style télégraphique et ressemblant souvent aux indications scéniques des œuvres dramatiques, avec le slogan du magasin avec son air à la fois ironique et menaçant – « Vous avez raté votre vie ? Avec nous, vous réussirez votre mort ! » – et surtout avec sa fin, le roman Le magasin des suicides m’a semblé un conte aussi cruel que le mythe de Pandore, les deux prouvant catégoriquement que l’espoir est le cadeau le plus sadique que les dieux ont pu faire à l’humanité.

Tuesday, 12 December 2017

Dragomán György, „Rugul”

-  Máglya. Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă. Polirom 2015



Perioada lecturii: 16 noiembrie – 5 decembrie 2017

Votul meu:



„Povești și doine, ghicitori, eresuri...”

Oare care ar fi termenul cel mai potrivit (cuvîntul acela „ce ascunde adevărul” că tot l-am citat pe  Eminescu) pentru realismul împregnat de eresuri caracteristic literaturii  est-europene? Pentru că nu-i la fel cu realismul magic sud-american, asta-i sigur, dar nici nu găsesc o sintagmă la fel de fericită pentru a-l descrie – poate realism fabulos, deși e cam oximoronică și pretențioasă eticheta asta, dar mi-e greu să găsesc o alta care să sintetizeze la fel de bine proza de excepţie pe care am savurat-o în Rugul lui Dragomán György.

Wednesday, 22 November 2017

Yuval Noah Harari, "Sapiens. A Brief History of Humanity"

 – Kindle Edition, Vintage Digital, 2014, 466 p. ASIN B00K7ED54M



Read from October 26th to November 15th 2017

My rating:




The amazing book of Yuval Noah Harari, Sapiens. A Brief History of Humanity, could be summed up in two images: the one that reminds us, from the very first pages, of our not-so-noble origins:

Just 6 million years ago, a single female ape had two daughters. One became the ancestor of all chimpanzees, the other is our own grandmother.

And the one that ends the book with the not-so-flattering description of a petulant, overbearing humanity:

Is there anything more dangerous than dissatisfied and irresponsible gods who don’t know what they want?

In between, our not-so-glorious (hi)story, built solely on cruelty and destruction.

Tuesday, 7 November 2017

Dai Sijie, „Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză”

(Balzac et la petite tailleuse chinoise) traducerea Daniela Boriceanu. Postfață de Alexandru Călinescu. Polirom 2002. ISBN 9736811379. 198 p.



Perioada lecturii: 29 octombrie 2017

Votul meu:



Una dintre perlele de gîndire ale marelui conducător Mao Tze Dun suna cam așa: „Clasa capitalistă este pielea; intelectualii sunt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu mai există păr.”
Care va să zică, intelectualii sînt parte integrantă a capitalismului, tot atît de firesc asociați cu el cum este iarba cu pămîntul sau obrazul cu barba și prin urmare trebuie epilați temeinic, ca elemente destabilizatoare pentru un popor care n-are timp de gîndit.

E drept că intelectualii  sînt un grup bizar cu care nici o orînduire nu prea a știut ce să facă, exilîndu-i de obicei într-o zonă incertă, undeva la limita de jos a scării sociale, de unde rareori s-au ridicat dacă au decis să subziste doar prin propria creație fără s-o pună în slujba puterii. Și asta nu numai pentru că societatea se simte inconfortabil în preajma lor, dar și pentru că îi privește circumspect, suspectîndu-i (si nu totdeauna pe nedrept, din păcate) de manipulare. Niciodată însă n-a avut clasa intelectuală o poziție mai precară decît în comunism, orînduire care a încercat fie s-o transforme într-un instrument de propagandă (amintiți-vă că proletcultismul și cultul personalității în România, început în obsedantul deceniu, a atins culmi de rafinament nebănuite sub Ceaușescu), fie s-o elimine pur și simplu, umplînd cu ea închisorile ori distrugîndu-i opera.

Tuesday, 31 October 2017

Lucian Dan Teodorovici, „Matei Brunul”

– editura Polirom 2011



Perioada lecturii 11 - 24 octombrie 2017

Votul meu :



 Într-un interviu al Alinei Purcaru (pe care-l puteți citi integral aici), Lucian Dan Teodorovici îsi justifică inspirat alegerea subiectului romanului Matei Brunul cu un citat din Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Din acest punct de vedere, dar nu numai,  sînt de acord cu el și  nu cu cei care cred că spațiul literar postrevoluționar a devenit suprasaturat de opere despre comunism. Oricît s-ar scrie, nu este și  nu va fi niciodată destul: ca și  holocaustul, comunismul nu i-a mutilat numai pe cei care i-au căzut victime în mod direct: dat fiind că, așa cum bine spunea John Donne, nici un om nu este o insulă, toți am fost, în mai mică sau mai mare măsură, victime și  călăi, torționari și  deținuți, judecători și  inculpați. A uita e calea cea mai ușoară de a ne absolvi de vina indiferenței, a mimetismului, a naivității, a cruzimii sau a trădării, este o cale pe de o parte lașă de a ne proteja de adevărurile inconfortabile pe de altă parte o cale periculoasă de a lăsa posibilitatea ca aceste grozavii să se repete.

Matei Brunul este așadar, o carte despre comunism. Mai precis, despre acel obsedant deceniu pe care-l identificăm azi din ce în ce mai puțin cu covrigii pe care-i evoca nostalgic Marin Preda și  din ce în ce mai mult cu colectivizarea forțată, cu iadul de la Jilava și  Pitești, cu entuziasmul sforăitor proletcultist și  așa mai departe. Fundalul pe care se desfășoară povestea personajului principal este reconstituirea meticuloasă și absolut credibilă din punct de vedere istoric a acelei epoci kafkiene cu arestările ei absurde, cu interogatoriile brutale și  procesele de fațadă, cu reeducarea în gulagurile românești  și  cu obsesiva propagandă comunistă, care-i obliga pe deținuți să cînte convingător în drum spre muncă, într-un cor „cu niște note aproape vesele, aproape soldățești, aproape eroice, un cîntec de ispăși re în fapt:

La canal, să ștergem pata
Negrelor greșeli trecute,
Drum deschidem cu lopata,
Cu elanuri renăscute.”

Romanul urmărește două planuri compoziționale – al trecutului și al prezentului, cu un trecut înaintînd inexorabil dar inutil spre un prezent pe care nu-l va putea dezgheța vreodată, căci personajul si-a pierdut pentru totdeauna memoria a douăzeci de ani din viață. Două cîrlige narative leagă cu îndemînare cele două planuri: amnezia și  marioneta.

Motivul amneziei, cu toate conotațiile sale simbolice, ar putea părea atît uzat, cît și oarecum strudent (la urma urmelor e preferatul literaturii de senzație și a celei sentimentale). Romanul îi deschide însă cîteva posibilități nebănuite, exploatîndu-i tocmai această artificialitate pentru a pune mai bine în valoare tema destinului strivit de istorie. Astfel, nu numai că eroul uită douăzeci de ani din viață, dar, uitînd tocmai perioada de la plecarea din România la 16 ani pînă aproape de ieșirea din închisoare, el își  uită tocmai  anii formativi și  pe cei de penitență, devenind o tabula rasa ideală pentru comuniștii obsedați de învățăturile lui Makarenko și  care văd în el cobaiul ideal pentru aplicarea acestora nu numai în închisori și  în scoli, dar și  în libertate. Tovarășul Bojin, un securist fără prea multă carte și imaginație, va fi desemnat cu implementarea acestor învătături pe care nu le-a studiat vreodată, educîndu-l pe erou în ciuda unor vagi mustrări de cuget, pentru că oricum niciodată adevărul său interior (care-i spune ca tânărul e o victimă) nu e contrazis de cel oficial (care-i spune că șefii au totdeauna dreptate):

După acea audiență, își  refuzase orice alte întrebări. „Makarenko să fie, dacă așa trebuie“, își  spusese de multe ori, mai ales atunci cînd vreun sentiment de compasiune, apărut din senin, îl obliga să penduleze, cum n-ar fi vrut, între cele două tipuri de adevăr în care credea.

Al doilea cîrlig narativ este motivul marionetei, care așa cum observa Alex Goldiș într-una dintre cele mai bune recenzii pe care le-am citit despre roman, „Obsedantul deceniu“ re-brănduit  (publicat în România literara în 2012), suferă un proces de „internalizare”: dacă în trecut marioneta a fost pasiunea și  meseria lui Bruno Matei, fiind principalul motiv al reîntoarcerii în țară după război, ea devine în prezent alter ego-ul său, un Pinocchio fără ambiția de a deveni uman, pentru că, odată cu amintirile și-a pierdut și interesul pentru propria sa persoană, lăsând regimul, fără vreo împotrivire sau vreo urmă de curiozitate să-i descopere „centrul de greutate” pentru a-i manevra cu ușurință sforile:

„Orice mișcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mînuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaște, îl simte pînă la identificarea cu el, celelalte părți ale corpului, care sînt doar niște pîrghii, pendule, se mișcă pe linia dorită de el. Forța gravitației își  face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă ușor de găsit, e tocmai acel centru de greutate.”

Transformat din marionetist în marionetă, ochii goi cu care privește lumea i-au făcut pe unii critici sa-l asemene cu Idiotul lui Dostoievski, comparație hazardată, zic eu, nu numai pentru că pune pe aceeași treaptă o capodoperă și un roman, e drept, onorabil, dar atît, cît și  pentru faptul că trăsătura fundamentală de caracter a prințului Mîskin și  anume credința nestrămutată în Frumusetea care va salva umanitatea îi dă o măreție exemplară tocmai prin donquijotismul ei, în timp ce trăsătura fundamentală a lui Matei Brunul, resemnarea mioritică, îi dă doar un aer patetic și un pic iritant.

El, Brunul, Bruno Matei pe numele său din acte, avea de-abia de-acum încolo să fie cu adevărat folositor unei societăți pe care-o iubea, față de care rămăsese dator multă vreme, pe care, într-un fel necunoscut, o trădase cîndva.

De fapt, asemănarea cu Miorița e chiar mai mare decît pare la prima vedere. Ca și ciobănașul moldovean, eroul nostru are doi tovarăși pe care la început îi ascultă și iubește necondiționat, Bojin și  Eliza; la fel ca în baladă, cei doi îl sacrifică fără scrupule în interes propriu – Bojin pentru a avansa pe scara socială, Eliza pentru a fugi peste graniță. Deși trădarea celor doi devine evidentă, Brunului nu-i trece prin minte să-i condamne sau să-i pedepsească, nici să se revolte împotriva destinului care-i pregătește probabil alți ani grei de închisoare pentru că a ajutat-o pe Eliza să fugă; el se mulțumește doar să-i azvîrle Elizei, peste gardul de la graniță, marioneta sa, ca pe un executor testamentar la fel de improbabil ca miorița laie pe lîngă ucigașii săi morali.

Deși structura narativă este destul de solida, stilul, așa cum observa și  Gabriela Gheorghișor în  recenzia sa, Păpușari și  marionete  (din aceeași Românie literară), poate tocmai pentru că mizează prea mult pe minimalism, cu parabola sau un pic cam prea evidentă, cu paralelismele și  jocurile  de cuvinte uneori facile, este mai puțin impresionant:

Se trecuse, gîndea uneori amuzat Dumitru Bojin, de la o epocă în care se practica exploatarea omului de către om la una în care, cu mijloace moderne, scopul final devenise modelarea omului de către om.

Cu excepția acestor cîteva (de altfel mici) obiecții, Matei Brunul mi s-a părut un roman interesant, bine construit, care poate fi alăturat fără rezerve altor titluri din literatura noastră contemporană de certă valoare.



Ca o paranteză finală, că tot am pomenit de recenzia Gabrielei Gheorghișor, încă o dată mă văd nevoită să-mi exprim dezamăgirea cu privire la unii critici literari ai noștri mai noi, a căror lipsă de acuratețe e cu atît mai puțin scuzabilă cu cît semnează articole în reviste de prestigiu. Cum este posibil (și-mi vine să ridic mîna la cer acuzator ca nevasta lui Moromete) să scrii despre o carte pe care tocmai ai citit-o rebotezîndu-i personajele, mai ales în cazul romanului de față, care are doar cîteva, s-o numești adicătelea Luiza pe Eliza, și nu o dată, ci de mai multe ori?