Friday, 8 September 2017

Eugen Ionescu, „Nu”

 - ebook


Perioada lecturii: 31 octombrie – 1 noiembrie 2012

Votul meu:


În 1934, la trei ani după volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici, apare cartea de (pseudo)critică literară Nu a tînărului Eugen Ionescu (cum îşi ortografia pe atunci numele), la Editura Vremea, cu menţiunea: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului" (cei doi opozanţi fiind Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, iar ceilalţi membri Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino şi Romulus Dianu). Aşa cum aflăm din postfaţă, volumul, „premiat după aprinse dezbateri, nu a putut să apară la Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II» în colecţia inaugurată pentru tinerii scriitori, datorită împotrivirii directorului editurii, Al. Rosetti”.

Tonul tăios, portretele mai mult decît nefavorabile făcute în mare vogă pe atunci, dispreţul faţă de cultura română în general şi de critica românească au stîrnit numeroase controverse şi polemici în viaţa literară a vremii, pentru că, de! nimeni nu profet în ţara lui, mai ales cînd afirmă cu toată convingerea că Arghezi „se va dizolva în uitare”, că Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste cărţi ale vremii sale, că Eliade îşi îngroapă, cu Maitreyi („o tristă carte”), orice ambiţie literară va fi avut şi mai ales că Eugen Ionescu însuşi va muri „fără să fi jucat vreun rol pe scena europeană”.

Structurată în două părţi, opera este de fapt, aşa cum bine observa M. Vulcănescu, mai curînd  o meditaţie pe marginea limitelor actului critic decît o lucrare critică propriu-zisă. Mai mult decît atît, este reconstrucţia unei epoci, văzută e drept, prin lentilele deformatoare (şi adesea extrem de amuzante) ale unui copil teribil, care-şi propune să zdruncine din temelii convingerile în care s-au instalat confortabil contemporanii săi, dărîmînd socluri, desacralizînd mituri, sfărîmînd picioarele de lut ale idolilor. Nu e de mirare, deci, că nu-ul său hotărît în faţa unui Arghezi, a unui Ion Barbu sau a unui Camil Petrescu a stîrnit aceeaşi indignare pe care o stîrnesc astăzi aşa-zisele blasfemii ale lui Patapievici privitoare la Eminescu, mai ales în contextul în care entuziasmul necondiţionat al românului faţă de tot ce e cît de cît lizibil l-a făcut întotdeauna să considere un afront personal şi un atac la adresa demnităţii naţionale orice critică a "clasicilor" (în viaţă sau nu).

Partea I „demolează” cu satisfacţie răutăcioasă, dar şi cu un incontestabil talent combativ, creaţia celor trei încă de pe atunci monştri sacri, folosind acelaşi ton olimpian pe care-l utilizase Titu Maiorescu în celebrul articol „În contra direcţiei de astăzi din cultura română”.  

Lui Arghezi îi reproşează (poate nu atît de surprinzător într-o epocă în care intertextualitatea, de exemplu, nu era încă valorizată) cîteva elemente care îl fac de fapt pe poetul Florilor de mucigai un precursor al poeziei postmoderne: utilizarea de imagini uzate şi a unui limbaj banal, variaţiunile pe aceeaşi temă, tratarea umoristică a ideilor grave (îl consideră un poet de poantă, anecdotic şi de humor lexical si, pe de altă parte, plastic şi pitoresc”), prozaismul (ceea ce numeşte, cu un epitet plastic poate nedrept dar foarte inspirat, „epica muşchiulară”), concluzionînd că păcatele poeziei argheziene sînt simularea şi efectul melodramatic, retorismul şi facilitatea, şi prezicînd că opera sa se va dizolva într-o dreaptă uitare, ca şi aceea a lui Minulescu.

Nu recunosc lui Arghezi o schelă, o vigoare internă, ci numai carnea puhavă a unor cuvinte dezintegrate.

Nici faţă de Ion Barbu nu este tînărul critic mai puţin vehement, contestîndu-i cele două principii care după părerea lui E. Lovinescu şi a lui George Călinescu erau definitorii pentru opera sa: tehnica asociativă, care pare ermetică dar care dezvăluie doar un mecanism psihologic-inferior, instinctual, fiind un soi de ermetism psihologic bazat pe o serie de asociaţii subiective în stil suprarealist, din care elimină însă arbitrar (şi sadic!) unele verigi, pentru a crea gratuit „dificultăţi” cititorului; utilizarea lexicului pitoresc şi geografic pentru a crea „o eliberare din contingent”, care de fapt nu duce decît fie la „o simplă evadare geografică” ca-n Isarlîk, fie la o mascare neîndemînatică a circumstanţialului şi a accidentalului, ca să nu se vadă că poezia dificilă e în fond facilă, redusă la niste măşti inventate de poet ca să acopere „un sertar cu morcov.”

Poezia lui Ion Barbu: pastel, naraţiune. Are calităţi de humor şi de badinaj. Din când în când, cu ajutorul lui Paul Valéry, e şi metafizic. De obicei însă se difuzează în exterior.

În sfîrşit, atît de lăudatului roman al lui Camil Petrescu Patul lui Procust îi neagă orice valoare literară, pe ideea că perspectiva narativă este unidimensională, că-i lipseşte orice coerenţă interioară şi că romancierul e mult prea influenţat de Proust, în sensul că nu reuşeşte să fie decît „un Proust deficient” pentru că deşi îi imprumută tehnica, metoda, asociaţiile, fraza, chiar şi cultul pentru neesenţial, rămîne prolix şi relaxat, dezorganizat şi fragmentar:

Influenţa lui Proust este atât de covârşitoare, încât originalitatea Patului lui Procust constă aproape numai în deficienţe, în aplicarea greşită sau neizbutită a metodei proustiene.

Partea a doua, intitulată „Fals itinerar critic” porneşte de la premisa că orice critică este inutilă de vreme ce poate demonstra cu uşurinţă că aceeaşi operă are sau nu valoare literară. Pentru a ilustra această idee a „identităţii contrariilor”, Ionescu face simultan o cronică pozitivă şi una negativă a romanului lui Mircea Eliade, Maitreyi. Cronica pozitivă pune în evidenţă, în termeni suspect de elogioşi, farmecul unei trăiri inefabile, care ar contrazice acuzaţia de romantism şi facilitate pe care i-au adus-o unele guri rele, romantism şi facilitate care sînt perceptibile doar în anecdota cărţii, nu în trăirea interioară; cititorul s-ar afla, afirmă criticul ad-hoc în fraze admirativ lirice, în faţa unui roman clasicist, cu accente tragice, cu o gradare a intensităţii în primele patru părţi şi liniştirea apelor în a cincea parte, ca-n tragedii (să nu uităm că Allan moare în prima variantă a cărţii). Cronica negativă transformă elogiul exagerat în ironie muşcătoare, întrebîndu-se ce l-a făcut pe Eliade să se apuce  de literatură după ce a afirmat sus şi tare că o dispreţuieşte, şi suspectîndu-l că nu s-a dus în India, ci numai pînă la Constanţa, de unde s-a întors după un an, scriind Maitreyi ca o dovadă – neconvingătoare pentru cititori – că a fost acolo.

Într-adevăr Maitreyi este imitat după romanele franţuzeşti, preromantice si exotice, de-acum o sută sau o sută douăzeci de ani, în genul lui Bernardin de Saint-Pierre sau Chateaubriand.

Concluzia evidentă este că orice operă este subordonată prejudecăţilor criticilor, stupizi prin definiţie (în sensul că meseria îi obligă să fie aşa) şi care se împart după părerea tînărului autor în două categorii: cei stupizi prin deformare profesională, ca Şerban Cioculescu, şi cei stupizi prin vocaţie, ca Pompiliu Constantinescu. În ambele cazuri, opera literară nu poate fi alterată de optica acestora:

Este revelator, mai cu seamă, faptul că putem dovedi orice. Acesta este semnul ineluctabil că ce spune criticul nu este adevărat. Nu se poate dovedi decât ceea ce nu este adevărat.

Dincolo de observaţiile critice (uneori îndreptăţite, alteori nu) cu privire la scriitorii interbelici, rămîne dorinţa autorului de a ridica ştacheta literaturii noastre şi asta printr-o analiză intransigentă (pentru că "indulgenţa e o laşitate"), care să aleaga doar operele originale, nu imitaţiile după Occident (un secol după Maiorescu literatura română avea aceeaşi problemă, se pare), în ciuda vremelniciei sistemelor de valori şi a modelor literare, dar mai ales în ciuda circumstanţelor istorice, care ne-au forţat să rămînem "o rudă săracă a intelectualităţii europene".

Dincolo şi de această dorinţă rămîn cîteva caracterizări fulgurante, savuros răutăcioase, cu atît mai mult cu cît distanţa în timp a mărit în loc să scadă (cum prevedea autorul lor) imaginea personalităţilor încondeiate: Mircea Eliade, "papinuţă" (din cauza asemănării cu G. Papini), care e „uneori inteligent”,  Şerban Cioculescu, care  îşi poartă „numele agăţat de bărbie”, Emil Cioran „(din Sibiu)”, care „se complace în disperare”, Mircea Vulcănescu, care  „mănîncă şapte prăjituri”, sau Nicolae Iorga, a cărui „bufonerie de un ridicol interplanetar [...] capătă înalte semnificaţii naţionale”.

Chiar dacă profeţiile de care vorbeam la început nu s-au adeverit (încă!), opera spune cîteva adevăruri usturatoare despre literatura română şi mai ales despre cei care ar trebui să-i dirijeze valorile, criticii literari. Dar pînă la urmă, autorul însuşi o recunoaşte, superficialitatea este condiţia românismului, cu care se identifică în final cu un soi de resemnare aproape voioasă:


...d-voastră sunteţi vinovaţi, în sfârşit, de faptul că nu am o solidă cultură humanistică, de faptul că nu citesc cărţile decât cu efort, fără voluptate şi numai ca să fiu informat; de faptul că mă condamnaţi la facilitate pentru că nu este necesar să mă desăvârşesc prea tare, pentru a străluci în cultura românească. Cu alte cuvinte nu ţiu să fiu grav şi nici nu aş putea, de vreme ce fac parte, de bine, de rău, din cultura românească.

Thursday, 31 August 2017

Adriana Georgescu, „La început a fost sfârșitul”

 – e-book. Prefață de Monica Lovinescu


Perioada lecturii: 11 – 17 august 2017

Votul meu:


Libertatea nu este decît un trandafir albastru

Într-un interviu telefonic realizat de Mariana Conovici în 1998 si preluat de RADOR aici, Adriana Georgescu mărturisea că a scris La început a fost sfârșitul în primul rînd din disperare. Disperarea de a vedea indiferența Vestului la nedreptățile care loviseră România și de a asista la apatia cu care erau primite informațiile despre încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Eu aș adăuga un al doilea motiv: patriotismul exemplar care i-a dat puterea unei tinere fragile de 25 de ani să suporte tortura închisorii fără sa se lase doborâtă, și mai apoi să facă parte activă din Rezistența românească atît în țară cît și în străinătate, chiar și atunci cînd cauza părea (era!) definitiv pierdută.

Este o altă dovadă a superficialității vremurilor „foiletonistice” (ca să împrumut o expresie a lui Hermann Hesse) pe care le trăim faptul că autoarea este așa de puțin cunoscută, atît la noi, cît si în străinătate: nimic despre ea în Wikipedia (care îi dedică, desigur, o pagină lui Adrian copilul minune) și doar cîteva rînduri în Enciclopedia României. Eu însămi am dat peste numele ei din întîmplare, citind un interviu al Monicăi Lovinescu care mi-a trezit interesul. Cînd am regăsit-o menționată în cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria (de citit, neaparat) am citit cu aviditate cele scrise despre ea, dar nu mi s-a părut destul.

Și aceasta pentru că viața și opera Adrianei Georgescu sînt mai mult decît remarcabile, sînt exemplare. În 1943, nu era decît o foarte tânără avocată, care scria cronici de film și nu știa mai nimic despre politică. Cinci ani mai tîrziu era considerată de Securitate inamicul public numărul 1 și a trebuit să părăseasca pe ascuns țara, dar nu a renunțat niciodată la  luptă. Ajunsă, după cum își amintește Monica Lovinescu în Prefață, în Parisul anului 1948, Adriana împreună cu ceilalți exilați au continuat să pledeze pentru eliberarea României într-un oraș vag ostil, pentru că era plin de „intelectuali marxiști, marxizanți, marxieni, comuniști, tovarăși de drum și de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului” și pentru care a spune ceva despre Est însemna a fi calificat drept fascist.

În acel oraș care prefera să închidă ochii pentru a-și păstra intacte iluziile se hotărăsc Adriana Georgescu și Monica Lovinescu, după lungi discuții prin cafenelele din St. Germain-des-Prés, să lucreze împreună la un document care să denunțe iadul comunist: Adriana să-și scrie povestea pe care Monica să i-o traducă în franceză au fur et à mesure. Deja, în calitate de membră a partidului liberal și de secretară a generalului Rădescu, autoarea participa la diverse întruniri de sensibilizare a Occidentului, și depunea mărturie despre ororile pe care le trăise de cîte ori avea ocazia, ca în procesul intentat lui Renaud de Jouvenel pentru cartea sa L’lnternationale des Traîtres, unde, atunci cînd judecătorul i-a întrerupt depoziția cu observația  că nu i se pare că detenția prin închisorile comuniste ar fi lăsat urme asupra ei, tînăra și-a scos proteza pe care o purta de cînd îi fuseseră scoși toți dinții – fără anestezie – în închisoare  și a pus-o, fără un cuvînt, pe masă.

Publicată la Hachette, în 1951, în traducerea Monicăi Lovinescu (care semnase cu pseudonimul Claude Pascal din teamă pentru mama ei, rămasă în țară), cartea nu a avut, din păcate, ecoul așteptat și meritat. Si totuși, ea nu este numai un important document istoric, aducînd mărturie despre anii aceia tulburi pe care comuniștii i-au falsificat atît de bine încît pentru noi pînă și azi continuă să rămână suspendați nebulos undeva între ficțiune și realitate, ci și o operă literară de un talent incontestabil, prin reconstituirea plină de pitoresc a unei societăți pierdute pentru totdeauna, într-un stil care îmbină neașteptat burlescul, satira acerbă și observația lucidă.

Evenimentele, prezentate dintr-o triplă perspectivă: de șefă de cabinet a generalului Rădescu, de deținut politic și de membră a Rezistenței românești, oferă o viziune de ansamblu a societății de atunci, de la pătura cea mai înaltă la cea  mai umilă.

Ca șefă de cabinet, Adriana are prilejul să-i cunoască îndeaproape pe comuniștii „de vază” ai momentului: un Emil Bodnăraș care încearcă s-o atragă în partid și apoi recurge la amenințări voalate pe care la început tânăra nu le ia în seamă, fiind ferm convinsă că „(r)ăzboiul se va încheia, rușii vor părăsi țara noastră și, fără sprijinul lor, e sigur că nici un vot la o mie de alegători nu vor obține comuniștii”; un Petru Groza, țărănos, parvenit și slugarnic, care a făcut avere de pe urma persecutării evreilor și a relațiilor cu comuniștii și al cărui principal titlu de glorie „este o lună petrecută în închisoare, de unde a ieșit grație intervenției lui Iuliu Maniu”; în sfîrșit, o Ana Pauker cu privirea posomorîtă și un Gheorghiu-Dej cu „ochi inteligenți și o față deschisă”. Mai apoi va  asista neputincioasă la preluarea brutală a puterii de către comuniști, care nu se sfiesc nici să tragă în mulțimea care cînta imnul regal (învinuind mai apoi guvernul pentru masacru) nici să falsifice alegerile:

„Teohari Georgescu și comitetul central al P. C. s-au dus la ambasada sovietică spre a-l pune lui Kaftaradze aceeași întrebare telegrafiată de prefecții din provincie: „Opoziția obținut majoritate de 80%. Ordonați telegrafic ce e de făcut”. Kaftaradze a luat contact cu Moscova, iar Moscova a ordonat: voturile opoziției trebuie să fie trecute pe seama coaliției guvernamentale și vice-versa.”

Fresca ororilor (și acesta este marele farmec al cărții, această originală împletire de grotesc și pitoresc) este umanizată de detalii neașteptate, care odihnesc privirea cititorului făcîndu-l să uite pentru o clipă ansamblul de coșmar pentru a savura mici scene umoristice, satirice, picarești: o imagine de un tragi-comic savuros este aceea a defilării femeilor-soldat ruse în uniforme împodobite cu tot felul de articole de îmbrăcăminte inedite (prăzi de război, desigur), ca jupoane, cămăși de noapte sau chiar sutiene purtate pe deasupra vestonului:

„Inima mi se strânge brusc și uit de armata care jefuiește și fură ca să nu mai zăresc decât aceste femei stângaci de cochete, încerc să-mi imaginez viața lor, hainele pe care le-or fi purtat înainte de a fi îmbrăcat uniforma”

...sau ironia înduioșătoare a unei întâmplări care ar putea oricînd servi ca material pentru  un banc politic:

„În fața sediului P.p. din cartier o femeie foarte bătrână privește în vitrină uni mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese de la sediu:
— Spune-mi, maică, cine e?
Ca niște autentici gură-cască, ne oprim cu toții ca să auzim răspunsul.
— E Stalin, răspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nemți din țara noastră.
— Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune bătrâna. Când o să-l gonească și pe ruși?”

Ca deținută politică, Adriana este printre primele victime ale cruzimii inimaginabile a torționarului Alexandru Nicolschi, pe care-l numeste „omul-șobolan” și care va deveni autorul experimentului Pitești. Interogatoriile, bătăile, farsa procesului, condițiile mizere de detenție și ororile din spitalul închisorii, unde operațiile se fac pe viu iar transferul în salonul de contagioase este o măsură disciplinară, sînt din nou contrabalansate de portretele vii ale deținutelor de drept comun, hoațe, prostituate, ucigașe care trăiesc într-o lume subterană, dar la fel de bine organizată ca societatea „normală”.

„Hoațele cele mai stimate sunt cele care au mai mulți ani de închisoare la activ și au reușit mai multe evadări. Hoațele de mărunțișuri sunt considerate diletante. În închisoare, ele sunt sclavele hoațelor de carieră, care le numesc „pișăcioase”. Găinăresele le fac patul celorlalte hoațe, le spală rufele și asigură „corvoada căldărilor” în locul lor. Nu visează decât un singur lucru: să intre în carieră adevărată. Când ies din închisoare, se duc la una din adresele indicate de o hoață pe care au servit-o și își încep ucenicia; ele numesc asta „a merge la școală”.”

În sfîrșit, amintirile din perioada în care a fost membră activă a Rezistenței, ar putea constitui o dovadă că românul poate avea coloană vertebrală, de vreme ce, deși mai tîrziu țara noastră a fost printre cele mai apatice în ceea ce privește revolta împotriva comunismului, în primii ani activitatea clandestină românească a fost printre cele mai efervescente din Blocul de Est. O întreagă organizație subterană tipărea și împărțea manifeste, îi camufla pe cei căutați de KGB și în general întreținea speranța unei reveniri la normal. În peregrinările prin casele unde se ascundea de Securitate, Adriana dă peste tot felul de oameni curajosi, de la mama care o ascunde chiar și de copiii ei care n-ar ezita s-o pîrască la școală (și care-i povestește cum fiul ei de șapte ani a întrebat-o dacă zînele din poveste sînt reacționare), la intelectualii care trăiesc din traduceri pe care le semnează alții pentru că numele lor nu e de origine sănătoasă sau la ofițerul care, revenit din Rusia după ce fusese luat prizonier la Iași imediat după armistițiu, mărturisește că s-a înscris în partid după doi ani de lagăr de frică să nu moară în infernul de acolo, dar că acum îi este și mai frică:

„— Mi-e frică de responsabilul politic al unității, care s-a înscris în partid înaintea mea. Lui îi e frică de mine fiindcă sunt un fost prizonier din Rusia. Amândurora ne e frică de comandantul unității, iar comandantului îi e frică de noi. Și mai ales rușine. Ați văzut cum îi privesc oamenii pe ofițerii din divizia comunistă? Cu ce dispreț?”

După o primă încercare de părăsire a țării neizbutită pentru că a coincis cu abdicarea regelui, autoarea reușește să plece în 1948. Un prieten „ilegalist” îi dăruiește una dintre parolele de care se folosiseră în activitatea lor clandestină, „Niciodată trandafirii n-au fost atât de albaștri”:

„— ... De acum înainte, nimeni nu o va mai folosi aici. Îți aparține. Dacă o aud vreodată, voi ști că ați ajuns cu bine, în cealaltă parte a lumii.
Și, deschizând ușa:
— Și întorceți-vă repede pentru ca trandafirii să înceteze într-o zi să mai fie albaștri, nu-i așa copii?”


Din păcate, trandafirii au încetat să mai fie albaștri abia în 1990, cînd Adriana, revenită cu atîtea speranțe în România, a aflat repede in Piața Universității că n-au facut decît să capete culoarea roșie a altui partid „eliberator”: FSN aka PSD...

Tuesday, 22 August 2017

Ludmila Ulitskaya, "The Big Green Tent"

– e-book


Read from April 19th to August 10th 2017

My rating: 


The Guilt of the Innocent

“It’s a strange, inexplicable law that the most innocent people among us are the ones predisposed to the greatest sense of guilt.”

While looking up the Internet for possible meanings of the title of Ludmila Ulitskaya’s novel, I found this interesting information that, in the Qur’an, the martyrs are gathered in a big green tent at the shore of a river close to the door of Paradise, from which provisions are brought to them day and night. Therefore, they don’t enter Paradise but are fed by it.

I don’t know whether the author is familiar with this image, but her book convenes too, under the big tent of art this time, a world martyrized by one of the most oppressive regimes the world has known: the communism, the very regime that promised humanity Paradise on Earth. Injustice, betrayal, diverted and/ or stopped short destinies, broken wings are whirled down in the bottomless funnel of a society well-known for its dexterity in crushing citizens like bugs at the slightest sign of disobedience. A society that Ludmila Ulitskaya knew very well, since she was an active part of those who tried to oppose it then (just as she is a relentless of the Putin’s debatable democracy now). And it is this world of more or less mighty dissidents her book is about.

Wednesday, 16 August 2017

Vladimir Propp, "Morphologie du conte"

 suivi de « Les transformations des contes merveilleux » et de E. Mélétinski « L’étude structurale et typologie du conte ». Traductions de Marguerite Derrida, Tzvetan Todorov et Claude Kahn. – Éditions du Seuil 1973 ISBN 2-02-000587-5 254 p.



Lu du 8 juillet au 13 août 2017

Mon vote :


Parue en 1927, mais devenue célèbre seulement environ trente ans plus tard, la Morphologie du conte de Vladimir Propp a été pendant longtemps, et continue de l’être malgré certaines contestations et modifications, une vraie Bible du folkloriste. Je me rappelle même aujourd’hui les fréquentes références que notre professeur de folklore faisait, en 1985, à cet ouvrage, aussi qu’il était une lecture absolument obligatoire pour tous les étudiants de la faculté de philologie.

Je l’ai relu avec un grand plaisir, surtout parce que sa rigueur convient à ma pensée, et aussi parce que, bien que je ne sois jamais devenue spécialiste en folklore (loin de ça), je continue à être fascinée par les contes merveilleux dans lesquels je cherche, moi aussi, les traces des mythes.

Friday, 11 August 2017

Elsa Morante, "L’isola di Arturo"

– e-book


Letto dal 16 giugno al 10 agosto 2017

Il mio voto:


Nessun uomo è un’isola, diceva, più di quattro secoli fa, John Donne, splendido nella sua certezza che siamo talmente tutti parti dell’umanità che anche quando la campana suona per annunciare la morte di qualcuno, non suona solo per lui, ma anche per noi.

Contradirebbe L’isola di Arturo, il piccolo romanzo di Elsa Morante, quest’idea? A prima vista, il suo maggior tema pare la solitudine. Arturo, l’io narrante si vede solo e orgoglioso come la stella della figura di Boote che porta il suo nome, come il leggendario re dell’antichità. Da sua madre, morta alla sua nascita, non tiene che una foto presa da un fotografo ambulante: “Figurina stinta, mediocre, e quasi larvale; ma adorazione fantastica di tutta la mia fanciullezza.” Suo padre, benché molto vivo, non è mai vicino a lui, visitatore talmente sporadico e disinteressato che diventa per il suo figlio una figura mitologica, intangibile, sacra.