Friday, 16 November 2018

Cătălin Mihuleac, „America de peste pogrom”


- Polirom 2017. ISBN 978-973-46-7174-8. 336 p.

Perioada lecturii: 17 octombrie – 11 noiembrie 2018
Votul meu: 

Nu e prima dată cînd mărturisesc cu rușine retrospectivă că a trebuit să-mi cadă în mîini (acum niște ani) Jurnalul lui Mihail Sebastian (despre care am scris aici) ca să mă lecuiesc de imaginea cea rozalie pe care o aveam despre perioada interbelică, despre care credeam cu pasionată naivitate că adunase toată floarea cea vestită a intelectualității românești, ca să fie strivită necruțător mai apoi de către cizma bolșevică. Că n-a fost, n-a fost așa, am aflat cu o uimire care se transforma în indignare pe măsură ce întorceam paginile unui document cu atît mai cutremurător cu cît nu vorbea despre atrocitățile nemților sau ale legionarilor cu ștaif, ci despre cruzimea absurdă, răutatea inexplicabilă și lașitatea abjectă a unor nume pe care le știam cu toții de prin cărțile de „română”, și care se molipsiseră aproape toți după primul război de o „demență antisemită, pe care nimic nu o poate opri”, lăsînd-se dominați, cînd nu închideau cu filosofie machiavelică ochii, de o „bestialitate fără control, fără rușine, fără conștiință, fără scop, fără țintă”. 
Cu America de peste pogrom a lui Cătălin Mihuleac această imagine halucinantă a unei Românii „în delir” se completează cu noi abominațiuni, căci despre pogromul de la Iași Mihail Sebastian a avut informații puține, aflînd de el doar dintr-un comunicat oficial, care anunța că 500 de evrei fuseseră executați pentru activitate comunistă. Treptat îi vor ajunge la urechi și alte detalii, fără să aibă totuși o viziune de ansamblu asupra atrocităților comise și nici asupra numărului, de 25 de ori mai mare în fapt, al victimelor. Chiar și așa nu va putea să nu remarce cu amărăciune că nici măcar cunoscutului istoric Andrei Oțetea, sincer cutremurat de evenimentele la care fusese martor și pe care i le povestește cu lacrimi în ochi, nu i se pare incompatibilă indignarea pe care o simte față de cruntele întîmplări cu păstrarea postului de director al Teatrului Național din Iași. 
Iată de ce ne trebuie Jurnalul său. Iată de ce ne trebuie romane ca Întoarcerea huliganului, al lui Norman Manea sau ca America de peste pogrom, al lui Cătălin Mihuleac. Pentru că avem nevoie de istoria adevărată chiar și atunci cînd (sau poate mai ales atunci cînd), așa cum afirmă acesta din urmă, ea „sparge cristaluri prețioase din vitrina națională”, în timp ce exaltatul patriotism, „conceput pentru strălucirea eternă, e prefăcut în tinichea.”
Primele cristaluri le-a spart pentru mine Norman Manea, de la care am aflat pentru întîiași dată că marele Nae Ionescu i-a negat lui Mihail Sebastian condiția de om, socotind-o incompatibilă cu aceea de evreu. Odată cu lectura romanului De două mii de ani și a Jurnalului lui Sebastian, zuruitul cioburilor a devenit asurzitor și amenințător, o avalanșă gata-gata să îngroape cu totul cultura românească. 
Iar dacă Manea și Sebastian au descris mai ales barbariile din București, zăngănitura finală ne-o aduce în urechi Cătălin Mihuleac din dulcele tîrg al Ieșilor, acolo unde moldovenii s-au dovedit la fel de (dacă nu chiar mai) vajnici în stîrpirea „jidovilor” ca și frații lor de peste Milcov. Și, la fel ca în cazul celorlalți doi scriitori, valoarea literară este la nivelul celei istorice, în contextul în care America de peste pogrom nu se mulțumește să aducă mărturii bine documentate (de cîte ori nu am intrat pe Google să verific o afirmație care mi se părea de necrezut ca să aflu că autorul nu exagerase nici un pic!) despre niște evenimente pe care istoria oficială le-a trecut sub tăcere mai bine de jumătate de secol, ci reconstruiește magistral acea epocă, evitînd cu abilitate atît contrastele exagerate între bine și rău cît și acel ton lirico-patetic care forțează compasiunea. Împletind cu măiestrie tehnici narative tradiționale și moderne, schimbînd registrele narative și stilistice în funcție de firul epic urmărit, romanul oferă în final aceeași imagine familiară a unei Românii care continuă să se bălăcească în derizoriu și care își iartă cu larghețe propriile greșeli atunci cînd nu se dezbară ridicînd nonșalant din umeri de trecutul incomod.  
Ca să creeze impresia de autenticitate, în registru subtil (auto)ironic de astă dată, autorul recurge la vechiul motiv al manuscrisului – două manuscrise și o scrisoare, ca să fim cît mai exacți – încredințat lui de către românca americanizată Suzy Bernstein, care informează ea însăși cititorul, în Prolog, că l-a însărcinat pe Autor (singurul care a vorbit direct cu ea, și nu prin intermediul vreunui agent literar, deși ea suspectează că asta s-a întîmplat doar pentru că e prea sărac ca să-și permită unul) să-i prelucreze literar amintirile, păstrîndu-i însă „stilul contabilicesc” și împletindu-i totodată povestea cu o alta, pentru motive care promite că vor fi dezvăluite în final. Drept răsplată, Autorul va avea dreptul să semneze cartea cu numele lui (iar ea va avea avantajul de a rămîne la distanță de „jungla” literară care-i este străină).
Narațiunea se va desfășura astfel  pe două planuri narative, unul al prezentului (la persoana I, cu vocea lui Suzy, în registru sec, ironic) și altul al trecutului (la persoana a III-a, cu o voce identificabilă spre final, în registru grav, uneori cinic), pentru a revela, a cîta oară, că trecutul este mereu povara victimelor, nu a călăilor.
În planul prezentului, povestea lui Suzy începe în momentul în care, posesoare e numelui nesofisticat de Sînziana, e trimisă de șeful ei pe teren cu misiunea de a însoți doi americani, mamă și fiu, la muzeul Ion Creangă din Iași. Pe el îl cheamă Ben și arată foarte bine la cei 50 de ani ai săi, spre deosebire de mama sa Dora care nu-i face tinerei cine știe ce impresie, drept pentru care se simte datoare s-o penalizeze cu un portret caricatural:

Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarovski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari, înghițitoare de ruj dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.

La propunerea celor doi, Sînziana devenită Suzy pleacă în America pentru a se angaja la firma lor de haine second-hand, iar în scurt timp se mărită cu Ben, trecînd la religia mozaică din proprie inițiativă. Într-una din lungile și savuroasele discuții cu socrul ei Joe, pe care-l place foarte mult, acesta îi spune că Dorei emblema Ralph Lauren îi amintește de polițiștii călare care îi loveau pe evreii căzuți în timpul pogromului de la Iași. Pentru că nimeni nu-i spusese vreodată despre vreun pogrom în orașul ei, Suzy începe să caute informații. Se întâlnește așadar cu D.C, un istoric ieșean care avea „o expresie de intelectual care citește excesiv” și de la care află data (29 iunie 1941) și numărul victimelor (13 266, dintre care 40 de femei și 180 de copii). Dat fiind că orașul număra atunci cam 50 000 de evrei, concluzionează năucită că aproape toți bărbații adulți au fost masacrați.
În celălalt plan, povestea familiei Oxenberg, narată (vom ghici mai tîrziu) de fiica mai mică Golda în stil indirect liber, începe în anul 1938, cînd Oxenbergii sînt bine cunoscuți în Iași, tatăl, Jacques, fiind un ginecolog vestit mai ales pentru operațiile prin cezariană, iar mama, Roza, o frumusețe a cărei poză apare adesea în reclamele din ziare sau pe pachetele de țigări. Golda are vreo cinci ani și vede partea bună a lucrurilor în orice, în timp ce fratele ei Lev (numit așa pentru că mama lor este pasionată de Tolstoi), la aproape 10 ani are apucături de bancher precoce.
În ciuda prosperității și a aparenței de tihnă familială, Oxenbergii trăiesc pe un butoi cu pulbere, într-un Iași antisemit nu de azi de ieri, după cum o dovedesc amintirile lui Jacques (păstrate „cum se păstrează un avorton în formol”) din perioada studenției, mai precis din anul universitar 1922-1923, cînd se încercase introducerea lui numerus clausus pentru a limita intrarea evreilor la facultate, deși era o violare a constituției și cînd Senatul Universității decisese solemn că „fără practică efectuată pe cadavre jidovești, nu de-ale creștinilor, evreii nu sunt primiți la examene.” Tot atunci, la facultatea de Drept, decanul A.C. Cuza lansase lozinca: „La nici un examen, nici un jidan!”, iar profesorul Nicolae Paulescu, de cîte ori lua o pauză de cercetare, scria articole în care cerea alungarea evreilor, propunînd să se înființeze o „cloacă” (în Palestina, Africa sau America), în care fiecare țară să-și trimită „lăturile”.

Profesorul Paulescu se străduiește să descopere insulina. Un leac menit să aline suferințele bolnavilor de diabet. Bolnavilor de diabet creștinesc, se înțelege.

Jacques Oxenberg reușește totuși să termine cu bine facultatea, și să-și deschidă un cabinet ginecologic devenit o afacere prosperă. Dar din 1938, acțiunile antisemite iau amploare și nici prietenii lui sus-puși nu-l vor mai putea proteja mult timp. Pe zidul casei lor apare scris „Moarte doctorului pizdar!” iar Lev umblă o zi întreagă cu o etichetă pe spate „micul pizdar”. Mai mult, în presă apare un articol semnat de Dr. Burebista care cere femeii românce să nască românește, căci „durerile nașterii vin de la Dumnezeu, pe cale patriotică” și nici nu sînt chiar atît de mari cum vrea să le facă să  creadă „aparatul de propagandă iudeo-masonic”. La fel ca Mihail Sebastian în capitala bucureșteană, doctorul constată disperat că lumea întreagă doarme somnul lui Goya, slobozindu-și monștrii asupra neamului evreiesc:

Jacques se află la mare depărtare de neinformatul de ieri. S-a lămurit cu scriitorii. S-a fript cu Goga, știe și de adunările antisemite organizate din proprie inițiativă de scriitorul și avocatul Ionel Teodoreanu, care începe prin a cere eliminarea „jidanilor” din baroul Iași pentru a ajunge la ecarisarea lor din toate sectoarele vieții publice si, dacă e posibil, de pe fata pământului.
Aude destule despre răutatea ranchiunoasă în care Iorga se sprijină ca într-un al doilea baston. Știe că lui i se datorează înfundarea lui Corneliu Zelea Codreanu în pușcărie. Nu că n-ar sta bine acolo, să-i urăm atât „La mulți ani!” cât și „Mazel tov!” Dar cum poți fi ultragiat de o scrisoare deschisă pe care nici măcar nu o publici? Și cum poate fi rănit de moarte un savant genial de mușcătura unui păduche cultural?

Povestea continuă într-o gradare a răului care va atinge punctul culminant pe 29 iunie 1941, cînd „(t)ot ce e basm în viața Goldei se șterge definitiv”.
În celălalt plan, Suzy descoperă mai multe informații despre pogrom decît ar fi vrut să știe, dar cea mai tulburătoare rămîne destăinuirea soacrei ei Dora, că numele ei este de fapt Golda, că n-a mai vorbit românește din 1945, cînd s-a cunoscut cu Joe la spitalul Rotschild din Viena, unde s-au îndrăgostit unul de altul și de unde au plecat împreună în America, si că povestea ei (pe care cititorul deja o știe) se află într-un caiet pe care i-l încredințează. Cît despre afacerea cu haine vechi pe care a deschis-o,

Nu de dragul profitului a vrut să deschidă în Iași o filială a firmei sale. Ci pentru că era cea mai elegantă manieră de a se revanșa în raport cu urmașii celor care jefuiseră de haine cadavrele evreilor, în timpul Pogromului. Imaginea morților în pielea goală nu a slăbit-o toată viața.

Imaginea aceea, ca și a familiei întinse pe caldarîm (mama, tata și o fetiță de vreo 5-6 ani), ca și multe altele există cu adevărat, nu sînt inventate de autor, așa cum bestialitatea despre care a scris a existat cu adevărat și nu are poate fi pusă pe seama  naziștilor decît de către cei orbi sau de către cei care cred că a fi patriot înseamnă a ascunde sub preșul uitării tot ce ne-ar putea știrbi imaginea de români falnici.

P.S. Constat că atît de impresionată am fost de ceea ce am citit încît am pus accent mai mult pe conținut decît pe stil, care nu e mai puțin remarcabil, și pe care-l analizează mai detaliat Luminița Corneanu în cronica ei din România literară,  Istoria învinșilor. La aceasta adaug și excelenta recenzie a Mihaelei Buruiană, de pe site-ul ei Cărți si călătorii  căreia îi datorez de altfel descoperirea acestui roman, drept pentru care îi foarte mulțumesc.

Tuesday, 23 October 2018

Florin Lăzărescu, „Trimisul nostru special”


Polirom 2014, ISBN 978-973-46-4349-3; 208 p.



Perioada lecturii: 3 – 16 octombrie 2018

Votul meu: 



Nu mai țin minte cine mi-a recomandat romanul „Trimisul nostru special”, care stă pe raftul meu virtual „to-read” de pe Goodreads de prin 2010, dar pe care am pus mîna abia vara asta, cînd mi-a fost făcut cadou de surioara mea (împreună cu alte cărți de autori români care și ele zăceau de mai multă vreme pe aceeași listă). În orice caz, de mult îmi propun (fără prea mare succes, mărturisesc cu rușine) să mă pun la punct cu literatura româna contemporană, despre care am informații vagi și nesistematizate și din care am lecturi destul de eclectice. Toate acestea ca să-mi justific neștiința în ceea ce-l privește pe autorul Florin Lăzărescu, despre care aflu abia acum că a cîștigat mai multe premii literare și că a avut, mai ales cu romanul de față, succes și în străinătate, fiind tradus în mai multe limbi. 

Succes binemeritat după părerea mea, dat fiind că verva narativă și umorul te cîștigă de la primele pagini, deși ritmul se mai pierde pe parcurs, iar uneori tonul jurnalistic intră în contradicție cu cel evocator zgîriind nițel urechea:

Wednesday, 17 October 2018

Porphyrios, „Viața lui Pitagora; Viața lui Plotin”


 Trad. de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliță, Cristian Gașpar-Iași – e-book.


Perioada lecturii 28 septembrie – 11 octombrie 2018

Votul meu: 


Apărut în 1998 la Polirom, volumul „Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin” este de fapt o crestomație de texte mai vechi și mai noi, un fel de puzzle din care cititorul poate reconstitui mai ales imaginea complexă a unui Porphyrios nejustificat de puțin cunoscut în zilele noastre.

Prezentîndu-și propriul autor din tripla perspectivă de biograf, editor și filosof, cartea se transformă ușor-ușor într-o triplă biografie, adăugînd la Viețile lui Pitagora și a lui Plotin pe aceea a autorului lor, portretizat într-un amestec de viziune modernă, prin prefața semnată de editorul Cristian Bădiliță și antică, prin includerea fragmentului lui Eunapios, Viața lui Porphyrios. În plus, cele două introduceri, a lui Bădiliță la Viața lui Pitagora și a lui Luc Brisson la Viața lui Plotin, ca și dialogul dintre Porphyrios și Plotin așa cum și l-a imaginat Leopardi inclus spre sfîrșitul volumului, completează portretul spiritual al acestui învățat bine-cunoscut în antichitate, căruia i se datorează, probabil, conservarea figurii lui Plotin în memoria filosofiei universale.

Friday, 5 October 2018

Doina Ruști, „Mămica la două albăstrele”


  - Polirom 2013. ISBN 978-973-46-3409-5. 254 p.


Perioada lecturii: 18 septembrie – 2 octombrie 2018

Votul meu: 



În Mitul democrației (pe care tocmai ce l-am terminat de citit, că așa mi se leagă mie în mod misterios de minunat lecturile), Lucian Boia observă la un moment-dat că realitatea în lumea contemporană a devenit din ce în ce mai „ficționată”, din ce în ce mai cosmetizată pentru a corespunde unor modele narative de un gust îndoielnic dar cu mare priză la public (de exemplu moartea prințesei Diana, care a fost transformată în melodramă, sau războiul – fie el împotriva terorismului, sau cel din Kosovo, sau cel din Afganistan – care a căpătat proporții eroice, devenind înfruntarea între bine și rău): 

Lumea e un teatru (și lumea politică în și mai mare măsură). Dar este pentru prima dată cînd viața reală este literalmente dublată, și „tradusă” la fiecare pas, printr-un simulacru de asemănare înșelătoare. Mitologia a trecut de la artizanat la industrie și la strategii de manipulare extrem de elaborate și de eficiente.”

Ei bine, cartea Doinei Ruști, Mămica la două albăstrele, ar putea fi o ilustrare perfectă a acestei afirmații îngrijorătoare. Oamenii, pare să ne comunice textul, se așază din ce în ce mai des și de bună voie în paturile procustiene care apar la răspîntiile vieților lor, din inerție, din lipsa unor valori de referință clare, dar mai ales din lipsa unei vieți interioare, transformîndu-se în marionete de mînuit și de aruncat după cum are ea chef de către o societate de consum la fel de găunoasă și de lipsită de putere de decizie. 

Friday, 28 September 2018

Lucian Boia, „Mitul democrației”


- Humanitas 2016. Traducerea din franceză (Le mythe de la démocratie) aparține autorului. ISBN 978-973-50-5417-5. 170 p.


Perioada lecturii : 9 – 23 septembrie 2018

Votul meu : 



Nu cred că există autor român (și n-o spun pentru prima oară) care să ilustreze mai bine proverbul ăla cu nimeni nu e profet în țara lui decît Lucian Boia. Tonului lucid, detașat și obiectiv din cărțile lui i se opune aproape totdeauna o isterie românească halucinantă, cu indignări ritos semidocte și ironii penibile, de care numai boborul, care le știe el pe toate și are mai ales totdeauna dreptate, e în stare. Și am dat peste această reacție (care nu ostenește să mă mire) ori de cîte ori am căutat pe net păreri despre o carte sau alta scrisă de el și care pe mine mă entuziasmase teribil (de altfel, am trecut în revistă cîteva dintre aceste opinii în recenziile mele la De ce este România altfel?  și Două secole de mitologie națională ). 

Nici Mitul democrației nu a scăpat nepedepsit, din cîte am putut să constat, chiar dacă de data asta n-am mai avut răbdare să caut alte articole românești după ce l-am găsit pe cel al lui Radu Iliescu  (pe care de altfel nu-l cunosc, si nici site-ul care l-a publicat nu-mi spune nimic), în care-l acuză cu virulență pe autor de toate relele scriitoricești posibile (inclusiv amestecul de stiluri – s-o fi crezînd Boileau domnul Iliescu), neezitînd să-l compare cu Sandra Brown (bizar, zău, așa un intelectual să știe de existența unei Sandra Brown!), dar care (oare de ce nu mă miră?) nu e în stare să facă o critică la obiect a cărții în sine. 

Wednesday, 19 September 2018

Svetlana Alexievich, "Voices from Chernobyl: The Oral History"


– e-book

Read from: August 23rd to September 17th, 2018

My rating: 


Chernaya molitva – черная молитва

It is said that Chernobyl area would remain radioactive for another 42,300 years. A scary number, in a way scarier than “forever” precisely because of its decisiveness. In the historical notes of her book Voices from Chernobyl: The Oral History, Svetlana Alexievich completes this information: today one of every five Belarussians lives on contaminated ground (2.1 million people, of whom 700 000 children), because from the 50 million Ci of radionuclides released into the atmosphere, 70% descended on Belarus contaminating 23% of its territory. Moreover, 


The fourth reactor, now known as the Cover, still holds about twenty tons of nuclear fuel in its lead-and-metal core. No one knows what is happening with it.


Despite all this, people continue to go and visit or settle in this manmade hell, often with dire consequences. Svetlana Alexievich herself has got an immune deficiency now, maybe because of the three years spent in the area to interview people for her book, maybe because she is a Belarusian herself (and said once that ten of her fifteen childhood friends died of cancer), maybe because of both.

Wednesday, 12 September 2018

Mara Wagner, „În spatele blocului”


 – Nemira, 2017. 264 p. ISBN 9786067589146




Perioada lecturii: 26 august – 8 septembrie 2018

Votul meu: 

După cum era fără nici o îndoială și intenția autoarei, cartea de debut a Marei Wagner, În spatele blocului, mi-a trezit o mulțime de amintiri, unele luminoase (că de, e și tinerețea mea pe-acolo pe undeva – în iarna lui 1988 eram în ultimul de facultate), altele furioase (pentru că, spre deosebire de micuța eroină Maria, eu la 22 de ani simțeam mult mai acut lipsurile alimentare, frigul, lipsa cărților, îndoctrinarea, în fine, toată atmosfera aia idilică pe care o evocă întruna nostalgicii regimului ceaușist). 

Thursday, 6 September 2018

Bohumil Hrabal, "Too Loud a Solitude"


 – ebook. Translated from the Czech by MICHAEL HENRY HEIM



Read from 20th to 24th of August 2018


My rating: 




The Last Reader


In The Unbearable Lightness of Being, Milan Kundera says that the aesthetic ideal of a world so embarrassed by shit that it tries to forget its existence, is kitsch: “Kitsch is the absolute denial of shit, in both the literal and the figurative senses of the word; kitsch excludes everything from its purview which is essentially unacceptable in human existence.”


On the other hand, Goethe gives to sun only the right to have spots and this quote is used as the motto of Bohumil Hrabal’s disturbing novella, Too Loud a Solitude. In other words, as long as we cannot supply the brilliance, we are guilty of any shadow we cast and responsible for any misfortune befalls us.

Wednesday, 18 July 2018

Yuval Noah Harari, "Homo Deus – A Brief History of Tomorrow"


 – Signal 2017. ISBN 978-0-7710-3870-9; 514p.



Read from May 3rd to June 30th 2018

My rating : 


“Today having power means knowing what to ignore.”

The portrait of mankind I was left with after finishing Yuval Noah Harari’s Sapiens. A Brief History of Humanity was so gloomy that I have to admit I am ready to believe, with some dark, twisted satisfaction, in the prophecy of its extinction made by the same author in his equally disturbing sequel, Homo Deus – A Brief History of Tomorrow.

As the title suggests, Harari makes some predictions concerning the future of humanity, based on social, psychological, economical and biological facts, all which seem to point to the same direction – the end of mankind as we know it.

Friday, 29 June 2018

Lewis Carroll, "Alice’s Adventures in Wonderland"


-  Djvu Editions, Copyright 2002 by Global Language Resources, Inc. Illustrations by John Tenniel and Arthur Rackham. Tenniel illustrations scanned by Michael Richter.



Read from June 5th to 20th 2018

My Rating: 



‘I make you a present of everything I’ve said as yet.’

When my daughter asked me about the role of the Cheshire cat in the narrative and all I could remember was (you bet) her smile lingering long after she was gone, I suddenly realized how long a time ago (pleonastically speaking) I had read Lewis Carroll’s Alice’s Adventures in Wonderland.

Therefore, I decided it was time for a re-acquaintance with the famous book, and here I am, even more mesmerized than the first time – because I had read Alice then as in Romanian, so it is only now that I can truly and delightedly savour every single pun and other linguistic joke the best of translators could not transpose from one language to another, for it is only in English you can say a lesson is called a lesson because it will lessen in time, or tell a sad tale in the form of a tail (here goes, Apollinaire, the originality of your Calligrammes J), or draw treacle from a treacle-well even though you are in the well – that is, well-in.

Tuesday, 5 June 2018

Gail Honeyman, "Eleanor Oliphant Is Completely Fine"

 – e-book



Read from May 5thto June 1st2018

My vote: 



I understand that Eleanor Oliphant Is Completely Fineis the first novel Gail Honeyman has published. As a debut, it is a very interesting novel indeed, with its fresh and lively voice that leaves the readers with a smile on their lips after closing the book. 

I must confess I have had some trouble in establishing its genre, though. To label it chicklit seemed to me a little unfair, since this label carries a soupcon of superficiality, of light reading. The author of the Kirkus review appears to have encountered the same problem, calling it “part comic novel, part emotional thriller, and part love story” – a little too many parts, in my opinion, from which at least one an exaggeration and/ or wishful thinking. Nevertheless, it could be all three (and a few others), if you encompass them in a satirical approach, with a touch of neo-modernist psychological (melo)drama (hum, more and more confusing, told you, not so easy to classify).