Lisa Smartt, "Words at the Threshold"

– e-book

 

Read from February 19^th to March 4^th 2021

My rating: 

 

 

 Maybe I wanted to read Lisa Smartt’s book, Words at the Threshold, because the agony has always been a painfully fascinating theme, with its thread of light under an otherwise firmly closed door, to take farther the metaphor in the title. Maybe because, like many others, I have always hoped to have an epiphany after hearing stories about it, in order to discover that death is nothing to be afraid of. Or maybe because apart from the fact that death is fascinating in its own terrifying way in any circumstances, it is when it robs you of a beloved that you need most to be reassured that it is only temporary, while desperately looking for explanations, for signs, for proof of another (better) world to alleviate your grief.

In such times, books like this one seem to help you cope. When my father died, I re-read Raymond A. Moody’s Life after Life for these exact reasons, somehow hoping to reconnect with my dad at another level. It did not happen, not in the way Lisa Smartt describes the reconnection with her own father, but it gave me peace, encouraging me to doubt the finality of death, to dream that sometime in the future...

Mary Roach, “Stiff. The curious Lives of Human Cadavers”

  – e-book 

 

Read from February February 2^nd to 18^th 2021

My Rating : 

 The horizon of expectations induced by the title of Mary Roach’s book, Stiff. The curious Lives of Human Cadavers, is, without a doubt, fulfilled. In fact, the whole book is a very interesting and pretty original effort to encourage people to change their belief that cadavers are gruesome, eerie, disgusting or simply boring, by proving that they are in fact some sort of superheroes, working for the ‘betterment of humankind’, that is helping us to test, experiment and understand the human body: they were the first ‘victims’ of the guillotine, the first subjects of the new embalming techniques, the first passengers to wear a seat belt. Moreover, that there is nothing disrespectful in relating amusing stories about them, for a cadaver is not a person anymore, it is simply an object without much dignity left:

Being dead is absurd. It's the silliest situation you'll find yourself in. Your limbs are floppy and uncooperative. Your mouth hangs open. Being dead is unsightly and stinky and embarrassing, and there's not a damn thing to be done about it.

Mario Benedetti, "The Truce"

 –ebook

 

Read from to February 5^th 2021

My rating: 

 

The Truce is the only (I think) Uruguayan book I have ever read, but what an introduction to the Uruguayan literature I’ve been offered! Moreover, I have learned (via Wikipedia , of course) that its author, Mario Benedetti, was a prominent member of the influential Generación del 45 and that he is considered one of the most important Latin American writers. A skilled translator (the first to translate Kafka), a mighty journalist, a brilliant novelist and poet, winner of a lot of international awards, he was nevertheless haunted by the same feeling of the worthlessness felt by many of his generation, as his last poem, dictated to his personal secretary just before dying, reveals:

My life has been like a fraud

My art has consisted

In this not being noticed too much

I've been as a levitator in my old age

The brown sheen of the tiles

Never came off my skin

Annie Bentoiu, „Timpul ce ni s-a dat”

 

 – ebook

 

Perioada lecturii: 12 - 22 ianuarie 2021

Votul meu: 

 

 

În excelentul său eseu, Castelul, biblioteca, pușcăria (datorită căruia am descoperit de fapt memoriile lui Annie Bentoiu, și nu numai), Dan C. Mihăilescu mărturisește că abia la lectura celui de-al doilea volum din Timpul ce ni s-a dat început să aprecieze stilul autoarei: în primul volum i se păruse, prin contrast cu cel al Aniței Nadriș (20 de ani în Siberia) sau al Adrianei Georgescu (La început a fost sfîrșitul), rece, lipsit de participare afectivă, pentru a-și da mai apoi seama că de fapt „lenta, voit nespectaculoasa acumulare a detaliilor ce pustiesc individualitatea și desfigurează (irepresibil și irecuperabil) ființa rațională” nu poate fi redată decît pe un ton a cărui principală calitate este „moderația, echilibrul, accentul nerevendicativ, oroarea de patetism”.

Ei bine, mie tocmai tonul acesta oarecum distant mi s-a părut interesant, văzînd în el o modalitate inedită, fără să fie totuşi discordantă, de abordare a ororilor instaurării comunismului. După Anița Nandriș, vocea obidit resemnată a țăranului român trimis în Siberia de regimul sovietic tocmai din vina de a fi țăran și român, sau Adriana Georgescu, vocea pătimaș indignată a politicianului patriot păcălit de un sistem care a schimbat toate regulile jocului, Annie Bentoiu reprezintă vocea critic analitică a intelectualilor, victime colaterale ale evenimentelor pe care le observă cu mirare sau neîncredere, încercînd uneori să găsească explicații sau justificări, dar de cele mai multe ori povestind fără patimă pentru a-i lăsa cititorului o imagine, ca să zic așa, obiectivă, a absurdului.

Oliver Sacks, "Hallucinations"

  – e-book

 

Read from January 4^th to 13^th 2021

My rating:

 

 In the Introduction of his Hallucinations, Oliver Sacks says that he conceived this book as “a sort of natural history or anthology of hallucinations”, and this is exactly what it is, a collection of first-hand testimonies from people whose common ground are hallucinations, either because of some medical condition (macular degeneration, migraine, epilepsy, narcolepsy, Parkinsonism etc.), or because of nightmares, shocks, use of some substances, or a combination of the two categories.

The author also hopes that the stories in this book “will help defuse the often cruel misunderstandings which surround the whole subject”, for although in many cultures hallucinations are a part of spiritual practices tried to be induced by meditation, drugs, or solitude, in modern Western culture, they are often stigmatized, considered either a sign of madness or of a grave illness of the brain.

Pierre Bayard, « Comment parler des livres que l’on n’a pas lus »

  - ebook

 

Lu du 8 au 16 décembre 2020

Mon vote : 

 

 

J’étais sûre, avant de lire l’essai de Pierre Bayard (et à vrai dire, c’était la raison pour laquelle je voulais le lire), que son titre, Comment parler des livres que l’on n’a pas lu, annonce un de ces livres self-help ironiques, tellement fait partie de nos préjugés culturels l’interdiction de parler d’une œuvre sans la connaître. Eh bien, après l’avoir « parcouru », je peux finalement, trente ans après, ne plus me sentir coupable en me rappelant les examens de littérature à l’université, pour lesquels, découragée devant l’immense bibliographie, je trichais souvent en lisant seulement les critiques qui me donnaient une idée sur les contenus. En effet, il semble que, dans le fond, j’avais trouvé la meilleure façon d’en parler !

Roland Barthes, « Fragments d’un discours amoureux »

  – e-book

 

Lu du 16 au 27 novembre 2020

Mon vote : 

Généralement, les approches ludiques de Roland Barthes me fascinent, pourtant j’ai trouvé que dans ses Fragments d’un discours amoureux elles sont (juste) un peu forcées.

Peut-être parce que je m’attendais à un essai semblable à l’éblouissant Plaisir du texte (dont j’ai écrit – en anglais – quelques mots ici) où, au lieu de l’analyse sur texte que le titre semble suggérer, on est mis devant un fascinant portrait du texte devenu corps, non seulement concret mais sexuellement chargé – intellectuellement parlant, bien sûr, ce qui rend le tout encore plus incitant. (Il est vrai, il y a une certaine liaison entre les titres et les thèmes des deux œuvres, dans leur effort de la traduction d’une émotion dans un signe linguistique et vice versa  - ce qui n’a rien d’étonnant, bien sûr, vu que l’auteur est un fameux sémiologue).

Yuval Noah Harari, „21 de lecții pentru secolul XXI”

 

– e-book

 

Perioada lecturii: 8 – 27 octombrie 2020

Votul meu: 4/5 stele

 

 

Să spun drept, abia am așteptat să citesc 21 de lecții pentru secolul XXI, în primul rînd pentru că m-au fascinat de-a dreptul celelalte două cărți ale lui Yuval Noah Harari, și pe urmă pentru că autorul însuși a considerat-o, așa cum mărturisește în introducere, o continuare firească a lor, analizînd prezentul, după ce Sapiens (despre care am scris în engleză aici) a analizat trecutul, iar Homo Deus (despre care am scris, tot în engleză, că recenzez mereu în limba în care citesc, aici ) viitorul. Din păcate, de astă dată narațiunii istorice i-a luat locul prelegerea, ceea ce-i dă pe alocuri aspectul, bine zicea Helen Lewis în recenzia ei din The Guardian  unei cărți motivaționale, în ciuda intenției (sau a pretenției) auctoriale că nu oferă neapărat soluții, ci mai curînd material pentru dezbateri.

Cele 21 de „lecții” sînt grupate în cinci părți menite să ofere o imagine de ansamblu asupra provocărilor tehnologice și politice ale lumii actuale, să analizeze în ce măsură amenință ele viitorul lui sapiens și dacă pot fi contracarate, să afle dacă postadevărul e doar un eufemism pentru minciuna în care se refugiază contemporaneitatea pentru a scăpa de ele sau o constantă a umanității și în fine, să caute soluții de protecție și redefinire a eului în acest context.

Gregor von Rezzori, “The Snows of Yesteryear”

– kindle 

Read from August 17^th to September 21^st 2020

My rating: 

 

The Snows of Yesteryear is one of the best memoirs I have ever read. Not only the characters portrayed are fascinating (the telluric Cassandra, the neurotic Mother, the burlesque Father, the fairylike Sister and the down-to-earth Bunchy) but also, but especially the reconstruction of a lost era and of a lost land are truly magical: an era of bygone sunny even-when-cloudy days lived in a town that, belonging first to an Austrian defunct empire, then to a Romanian ephemeral kingdom and finally to a dystopic Soviet Ukraina, changed its name accordingly “from Czernowitz to Cernăuţi to the present Chernovtsy”. The narrative voice tries and brilliantly succeeds to recapture the spirit of that era in which

We did not live our own lives. Our lives were being lived by our period.

K.J. Mecklenfeld, „Cartea miracolelor”

 – Ilustrații de Joanna Bucur. Humanitas Junior, 2020. ISBN 9789735068707. 280 p. 

Perioada lecturii: 19 - 29 august 2020

Votul meu: 

S-a întîmplat așa. A bătut Cartea miracolelor tot drumul din Olanda pînă-n Canada ca să ajungă la mine din generozitatea autoarei (mulțumesc, K.J. Meckenfeld, mulțumesc!) pe 18 august, la o lună după ce a fost trimisă, că așa funcționează poșta în vremuri pandemice). Am început s-o citesc chiar a doua zi cu toate că știam prea bine, cînd m-am apucat de ea, că n-am să am timp să-i scriu recenzia pe care n-aveam nici o îndoială că o va merita, pentru că n-am fost în stare s-o pun pe raft să aștepte vremuri mai liniștite, cînd dragonul acela de pe copertă mă tot ademenea cu promisiunea unor aventuri albastre, albastre (și cine poate rezista la cîntecul de sirenă al celei mai frumoase culori din lume?)

După cum bănuiam deja, Cartea miracolelor n-a dezamăgit nici un pic orizontul meu de așteptare, oferindu-mi zece zile de minunății pe care le-am înghițit pe nerăsuflate, urmate, e drept, de vreo trei săptămîni de remușcări că nu găseam timpul să scriu măcar cîteva rînduri despre ele. Așa că mi-am zis că e timpul să încerc să încropesc ceva, chiar dacă în grabă și printre picături (Doamne, cine a zis că dacă muncești de acasă e mai simplu, habar n-avea despre ce vorbea), sperînd ca ceea ce voi spune să reflecte măcar parțial delectarea cu care am urmărit ceea ce i se întîmplă lui Finn Stormwind, așa cum, acum patru ani (au trecut deja patru ani!) urmăream cu sufletul la gură peripețiile lui Hendrik de Mol în căutarea planetei lui de aur (și despre care am scris, mult mai inspirat și mai pe îndelete, aici ).

Lucian Boia, „Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine”

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4010-9. 124 p.

Perioada lecturii: 1 – 6 iulie 2020

Votul meu: 

Am citit pînă acum vreo șase cărți ale lui Lucian Boia, și ideile expuse acolo m-au convins și entuziasmat de fiecare dată (după cum se vede și din recenziile mele superlative, la care îmi permit să fac discret trimiteri): cînd a spus că românii (ca și alte nații de altfel) își regîndesc periodic istoria, mistificînd-o pentru a conveni orizontului de așteptare al unui anumit moment (Două secole de mitologie națională), ba mai mult, întrețin în mod artificial și în scop politic anumite mituri naționaliste cu caracter autoritar și xenofob, care devin adesea o frînă în dezvoltarea țării (Istorie și mit în conștiința românească); cînd a observat incapacitatea românului de a renunța la folosul personal pentru binele public (Strania istorie a comunismului românesc) ca și lipsa lui de vizionarism, superficialitatea și adaptarea categoriilor morale la interesele personale (De ce este România altfel); în sfîrșit, atunci cînd a desacralizat  Mitul democrației, în care a văzut o utopie ca atîtea altele, dar care a împins omenirea spre progres. 

Julian Barnes, „Zgomotul timpului”

 – The Noise of Time, traducere de Virgil Stanciu. Nemira 2016. ISBN 978 606 758 622 0. 206 p.

Perioada lecturii: 20 – 30 iunie 2020

Votul meu: 4/5 stele

Spunea Miron Costin cîndva, „...nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi” și nu există poate cuvinte mai potrivite pentru a ilustra destinul lui Dmitri Dmitrievici Șostakovici, marele compozitor rus care a inspirat biografia ficțională a Julian Barnes, Zgomotul timpului. Chiar dacă nu a avut destinul lui Osip Mandelstam, poetul care a plătit cu viața epigrama pe care a compus-o împotriva lui Stalin (sintagma titlului e preluată de altfel din memoriile acestuia, fiind un citat în citat, dat fiind că reprezintă definiția pe care poetul Alexander Blok a dat-o istoriei), soarta sa a fost la fel de tragică, pentru că, în anii Marii terori dar și după aceea, a fost forțat permanent să-și redefinească atît condiția umană cît și cea artistică. 

Cele trei părți ale romanului consemnează trei momente de cotitură în viața compozitorului, tot la doisprezece ani (1936, 1948, 1960), fiecare dintre ele începînd cu afirmația devenită leitmotiv că acela era „timpul cel mai rău” (dar nu spunea Shakespeare că „cel mai rău nu este/ Cît încă putem spune: Acum e cel mai rău”?)  

Iacob Negruzzi – „Amintiri din Junimea”

 – Humanitas 2011. Ediție îngrijită de Ioana Pîrvulescu ISBN 978-973-50-3750-5 (pdf)

 

Perioada lecturii: 25 mai – 8 iunie 2020

Votul meu: 

Dată fiind formația mea filologică, e destul de rușinos că n-am citit Amintirile lui Negruzzi niciodată de la un capăt la altul pînă acum (și e de mirare că nu mi-au picat la nici un examen 😊). O explicație ar fi poate că atît de multe dintre poveștile de acolo au intrat în cultura mea generală, încît nu mi s-a părut niciodată o prioritate această lectură, comparativ teancul de cărți necitite de pe noptieră. 

Iar acum că i-a venit în sfîrșit rîndul și pot confirma că nu am aflat multe lucruri noi, am savurat nevertheless fiecare pagină pentru că (are dreptate Ioana Pîrvulescu, cînd spune în Prefață că portretul colectiv făcut de Negruzzi Junimii este memorabil în ciuda talentului său literar destul de modest) volumul este mult mai mult decît informațiile pe care le conține, oricît de prețioase are fi ele. 

Oleg Garaz, „Territoria”,

 - Nemira 2018.ISBN 978-606-43-0261-8. 212 p.

Perioada lecturii: 23 mai – 1 iunie 2020

Votul meu: 

Din păcate, cunoștințele mele de literatură basarabeană contemporană sînt aproape nule. Imediat după Revoluție am citit, cu entuziasmul epocii, ceva poezie, mai ales Grigore Vieru și Leonida Lari, dar mai apoi am neglijat-o complet, din motive mai mult sau mai puțin frivole – valul de carte nouă occidentală care inundase piața, lecturile interzise de comuniști și care deveniseră brusc accesibile, goana după best-seller-uri (ei, da, am picat și eu în plasa asta de cîteva ori 😊) etc. etc. etc. 

Nici măcar Territoria, care-și aștepta de doi ani rîndul într-un teanc înalt de cărți dăruite de vărul meu nu am început-o din dorința de a îndrepta acest neajuns, mai ales că numele lui Oleg Garaz, cu rezonanțele sale exotice, m-a făcut să cred inițial că e vorba de o traducere. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am  aflat nu numai că autorul este moldovean ci și profesor universitar la Academia din Cluj (unde, că nu degeaba-i lumea mică, lucrează și sora mea).

Cu atît mai plăcută a fost așadar surpriza descoperirii acestei autoficțiuni, care mi-a dezvăluit o lume în același timp familiară și diferită. Familiară în ansamblu, căci anii 80, cînd comunismul își trăia ultimele clipe, dar nu mai puțin represive, au fost și anii tinereții mele. Diferită în detalii, pentru că mecanismul terorii a găsit mereu forme ingenioase și originale de insinuare, în funcție de criterii geografice, sociale și/ sau politice, atît în viața publică cît și în cea interioară a victimelor sale.

Georges Duby, „Anul 1000”

– e-book

 Perioada lecturii: 30 martie – 6 aprilie 2020

Votul meu: 

Deși Georges Duby (1919-1996), bine-cunoscutul istoric medievalist francez n-a făcut niciodată parte „oficial” din Școala istorică de la Annales, el este considerat un exponent al tradiției acesteia prin efortul permanent de a pune oamenii și viața lor zilnică în centrul demersului său istoric. Una dintre metodele instituite în acest sens, studiul istoriei mentalităților („histoire des mentalités” despre care Wikipedia dă cîteva detalii, în engleză, aici), este utilizată și în lucrarea sa publicată în 1967, Anul O Mie, în care își propune, după propriile cuvinte, să prezinte „o civilizație în efortul ei de împăcare cu Divinitatea'', contrazicînd astfel mitul generic al „fricii medievale'', și oferind istoricului posibilitatea de a „avansa către înțelegerea globală a trecutului ca viață, ca societate”.

Aceste obiective sînt formulate încă din primul capitol, unde se face o prezentare generală a anului 1000, precizîndu-se însă faptul că încercarea de a oferi o imagine cît mai autentică a acelor timpuri a fost mult îngreunată de sărăcia mărturiilor istorice, și că autorul a fost nevoit să ia în considerare documente dintr-o perioadă mult mai mare: 980-1040.

Julian Barnes, „Papagalul lui Flaubert”

 – e-book

Perioada lecturii: 27 februarie – 28 martie 2020

Votul meu : 

Noaptea trecută abia ce ațipisem cînd am tresărit bacovian din somn, nu de grija bărcii de la mal de data asta, ci de vinovată ce mă simțeam pentru că mă ospătam cu poftă din litera n, pe care o rupsesem din cuvîntul pîine și care era la fel de bună și de dăunătoare sănătății ca orice junkfood care se respectă. 

Explicația acestui vis bizar nu e chiar greu de aflat. Se prea poate ca, așa cum sugera cineva, să aibă oarece legătură cu faptul că azi, 31 martie, este ziua lui Nichita, de care cam uitasem, dar cred mai degrabă că a fost provocat ultima mea lectură, Papagalul lui Flaubert, de Julian Barnes, la care mă tot gîndesc de vreo cîteva zile, recapitulîndu-mi cu această ocazie cunoștințele despre limbaj și funcțiile acestuia, despre ipostazele auctoriale, despre vocile narative și despre alte obsesii filologice. Am să mă abțin însă să dezvolt paralela cu junkfood-ul, deși mă tentează.

Arthur Hoyle - "Mavericks, Mystics and Misfits. Americans against the grain"

– e-book

 

Read from February 17^th to March 12^th 2020

My rating: 

This review has been published by Across the Margin 


Bricks in the (foundation) wall 

I have known and read the biographer and the essayist Arthur Hoyle for several years now. His debut book, The Unknown Henry Miller A Seeker in Big Sur, impressed me with its thorough research, its ample information, its true passion for the chosen subject. Henry Miller is America’s voice, America’s iconic image, Arthur Hoyle kept reminding us, and he should not to be forgotten by his fellow Americans. 

In his second book, the author continues to look for the essential qualities of the American soul in the life and work of other personalities who refused to conform to the norm, drawing, with the same firm and gifted hand he accustomed us to, the complex portrait of that America rendered unique by its brilliant seekers, from one restless Henry Miller to other Mavericks, Mystics and Misfits. As he explains in the Introduction:

These individuals have been chosen because their life stories, though often at variance with the direction of the mainstream society around them, exhibit certain endur­ing qualities of the American character that persist despite the changing circumstances of time and place.

Lucian Boia, „Istorie și mit în conștiința românească”

- Humanitas 2017 ISBN 978-973-50-5395-6 ; 500p

Perioada lecturii 16 octombrie – 25 noiembrie 2019

Votul meu: 

Istoria aceasta cu români altfel decît ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustrează o stare de spirit nepotrivită vremurilor de azi. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează confruntarea în raport cu ceilalți și imobilismul în raport cu noi înșine.

Cu aceste cuvinte se încheie extraordinarul eseu al lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, o sumbră meditație asupra istoriei ca instrument, ca labirint de oglinzi deformatoare după bunul plac al unei epoci, dar mai ales al unui regim care-și creează propria oglindă cu defect voit de fabricație pentru ca imaginea reflectată să-l avantajeze. Pentru ca apoi, „poporul suveran”, într-o maimuțăreală exemplară, să transforme această imagine în adevăr absolut. 

Așa că de ce ne-ar mira că diagnosticul pus de autor nației noastre acum 22 de ani este mereu valabil? 

Solomon Northup, „12 ani de sclavie”

 – e-book

Perioada lecturii: 17 octombrie – 4 noiembrie 2019

Votul meu: 

Aproape tot timpul în care am citit povestea celor 12 ani de sclavie ai lui Solomon Northup m-am gîndit la romanul lui Margaret Mitchell, Pe aripile vîntului, meditînd la felul în care te poate convinge o carte cît de cît bine scrisă să iei ficțiunea drept realitate, mai ales cînd ești foarte tînăr și ți-e capul împuiat cu idei romantice care țin loc de informații, cum e și firesc, poate, la vîrsta aia.. Ca adolescentă, mi se  părea atît de tragică soarta Sudului, în ai cărui locuitori vedeam o clasă nobilă si cultă, strivită sub cizma grosolană a needucaților yankei. Pe de altă parte problema sclaviei, chiar dacă declanșase războiul civil american, mi se părea de importanță secundară, soarta negrilor, așa cum o prezenta cartea, nefiind deloc rea, cu unele excepții regretabile. Imagini idilice, cu sclavi cîntînd seara în colibele lor și cu negrese mămoase și autoritare crescînd generații de copii albi care le știau de frică mai mult decît mamelor lor se amestecau cu cele apocaliptice ale distrugerii fără sens a unei lumi, a unui stil de viață. 

În plus, romanul lui Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, citit aproape imediat după aceea, mi se părea prost scris și exagerat și tezist, probabil și pentru că subconștientul meu refuza să renunțe la imaginile pe care le-am descris mai sus. 

Sandra Newman, "The Western Lit Survival Kit"

An irreverent guide to the classics, from Homer to Faulkner - e-book

Read from 10^th to 27^th of September 2019

My rating:

My, my, this Sandra Newman, what a cheeky, irreverent hussy, to pleonastically put it! Daring to desecrate the Cathedral of Literature by entering it with an impertinent whistle only to deliver her Western Lit Survival Kit with no respect whatsoever for the holy names inside. How all its saints must have shuddered, including the Shakespeare God. Obviously, nothing is sacred anymore. Think of all those authors you have always tiptoed around, whose oeuvres you did not run the risk to open out of awe and/ or fear of not being the ideal reader they expected you to be, becoming the laughingstock of this brazen, sparkling American who sanctions mercilessly all books that don’t provide enough fun in reading.

Moreover, forcing me to take a walk down memory lane, to remember myself from the age of seven, from that moment when I took a book in my hand and discovered I could read in my mind, since then not to let one single day pass without reading at least ten pages, but usually much, much more. Why? Obviously, because I was having fun. When has this changed? I suppose when I decided to build a career on them books, by studying Letters. In a moment, to read what I liked irreversibly changed into reading what I had to. This habit is so ingrained now, that when I like a book too much, I look at it suspiciously, subconsciously considering its accessibility a fault. It took Sandra Newman’s essay to figure out that I am nothing more than a literary snob. And to finally admit that, yes, people, reading should be having fun. Even if it is about masterpieces, especially if it is about masterpieces. And this essay is a funny, although never superficial guide into oeuvres so great everybody knows about, but nobody reads anymore because they are not credited with fun. And many of them have it in loads. If you know where to look, that is.